Stiu oare sa imi ascult cu adevarat copilul? Sunt eu capabil sa inteleg nevoile cele mai profunde ale copilului meu? Pot sa comunic nestanjenit cu el? Ce pot sa ii spun si ce nu pot sa ii spun in functie de ce varsta are? Cum sa procedez cand apare si al doilea copil, cum sa le daruiesc iubirea amandurora, fara ca unul dintre ei sa aiba de suferit?

Iata doar cateva dintre intrebarile si framantarile parintilor. Este cazul fericit, cel al parintilor care incearca sa isi creasca copiii cu iubire, dar si cu responsabilitate. Exista si parinti abuzivi, care le fac rau copiilor lor pe diverse planuri (emotional, fizic, mental) si care considera ca au dreptate, ca stiu cum sa creasca un copil si astfel maltrateaza viata pe care i-au dat-o acestuia .
Mama stie mai bine, sau tata are dreptate?
Este frumos, dar si dificil sa fii parinte, mai ales ca nu exista nici o scoala care sa ne invete cum sa fim parinti buni si cum sa ne iubim copiii pentru a ajuta ca viata pe care le-am dat-o sa creasca in ei si sa infloreasca. Frecvent, intr-o familie, mama si tata au pozitii si atitudini foarte diferite fata de copii. De fapt, este important ca parintii sa fie de acord unul cu celalalt, sa aiba o atitudine unitara si nu unul sa ii ceara copilului ceva si celalalt exact opusul. Armonia care exista sau nu intr-o relatie de cuplu se va reflecta si in modul in care sunt crescuti copiii pe care acel cuplu ii are.

Este vital sa intelegem ca parinti ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor.
Mama, datatoare de viata
Mama aduce iubirea cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului, protectie, iar tatal vine cu iubirea cu componenta sa de fermitate, el pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului.

Initial, mama este cea care ii da viata copilului, apoi il hraneste, il ingrijeste, il tine in brate, il saruta, il alina, ii vegheaza somnul, ii implineste dorintele fizice si emotionale. O mama suficient de buna, de iubitoare si de hranitoare, care empatizeaza cu copilul, il va ajuta pe copil si pe viitorul adult sa se simta iubit, protejat, in siguranta, sa nu vada lumea ca un loc rau si infricosator, il va ajuta sa aiba incredere in el, in viata si in oameni.
Cand mama greseste…
Rolul mamei poate fi uneori denaturat, atunci cand este prea protectiva sau cand isi respinge copilul. O mama prea protectiva isi va impiedica copilul sa devina autonom si independent (mai ales fiica), va dori sa aiba mereu nevoie de ea si il va infantiliza. Mama care respinge copilul sau care il abandoneaza (fie si temporar) il impinge pe acesta sa devina independent mult prea rapid si prea brusc, sa isi caute afectiunea si sprijinul matern in alta parte.

Si taticii sunt importanti!
Dar a ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi taticii au un rol important si indiscutabil.

Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului(inca de la 6 luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Copiii lipsiti de tata (din cauza divortului, separarii sau mortii), dezvolta ceea ce psihanalistul James Herzig numeste “foame paternala” si pot avea mai tarziu probleme in rolul de parinte, in relatiile fiului cu alte femei de exemplu, probleme de agresivitate si afirmare personala.

Un tata prezent fizic in familie, dar care nu se implica deloc in relatia cu copiii sai poate trezi aceeasi “foame paternala” si aceleasi viitoare probleme ca si cele enumerate mai sus.

Tata de baiat, tata de fata…
Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea sa, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu. O relatie buna tata-fiu poate asigura succesul copilului devenit barbat intr-o relatie de cuplu, de exemplu. Constient sau inconstient, fiul va aduce in relatia cu viitoarea sa sotie modelul tatalui. Daca tatal devalorizeaza sau dispretuieste femeile si feminitatea, de exemplu, din pacate si fiul va fi tentat sa puna mai tarziu in joc aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales in inconstientul sau.

Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu taticul ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa. Stim prea bine ca de multe ori, o sotie care se lasa abuzata (verbal sau fizic sau emotional) de sotul sau a avut din pacate un tata dur, abuziv sau absent in copilaria sa.

Suntem doar parinti sau mai mult de atat?
Suntem doar parinti si asta reprezinta pentru noi implinirea sau stim sa avem grija si de noi ca indivizi si de viata noastra? Stim sa ne traim si propria viata, cu suisuri si caderi, cu lumina si cateodata umbra, sau vrem sa traim viata copiilor nostri? Este o adevarata provocare sa reusim sa avem grija si respect fata de viata noastra, sa ne dezvoltam personal, sa ne pastram profesia, prietenii, pasiunile si in acelasi timp sa ne crestem si copiii armonios. Astfel vom putea evita sa le reprosam copiilor mai tarziu ca am facut sacrificii pentru ei si ca viata noastra nu si-a mai urmat cursul personal si vom pastra o relatie vie atat cu noi insine, cat si cu copii nostri.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta