Educatia traditionalista vs educatia moderna
Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie
(Interviu aparut in Revista Psychologies, iunie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/educatia-traditionalista-vs-educatia-moderna-2137929)
Pentru tinerele mame, conflictele cu bonele ori viziunile diferite, traditionaliste, ale bunicilor nu reprezinta o noutate. Dar intr-o societate in care cartile de parenting abunda, iar seminariile de dezvoltare personala si optimizare a relatiei cu copilul sunt mai accesibile ca oricand, educatia moderna inca se loveste de principii traditionaliste. Te invitam ca, impreuna cu psihoterapeutul Andreea Raduta, sa luam pulsul societatii romanesti din punctul de vedere al educatiei.
S-au mai schimbat lucrurile, fata de acum 15-20 de ani?
Andreea Raduta: La noi, inca mai persista mentalitatea traditionala potrivit careia „bataia e rupta din rai“ si „pe copil sa il pupi doar cand doarme, ca sa nu il rasfeti prea tare“. In prezent, parintii au constientizat mai multe aspecte legate de rolul de parinte, prin actiuni de tip „scoala parintilor“, ateliere de parenting, carti si reviste de specialitate, forumuri de discutii online destinate parintilor etc. Dar copiii nu sunt inca respectati si tratati cu iubire neconditionata, asa cum ar merita, ci mai degraba sunt crescuti intr-o maniera autoritara, punitiva, ale carei efecte negative se vad clar in adolescenta sau, uneori, mai tarziu.
Ce efecte au corectiile fizice?
A.R.: Conform drepturilor copilului, articolul 21: „Copilul are dreptul de a fi protejat fata de oricare forme de violenta, neglijenta, abuz sau rele tratamente“, deci corectiile fizice nu ar trebui sa existe in relatia cu un copil. In cabinet am observat constant efectele devastatoare pe care bataile si agresivitatea parintilor le au asupra copiilor.
Toti copiii-problema care au intrat in terapie, marginalizati sau dati afara din scoli sau gradinite pentru comportament impulsiv si neascultare, aveau o problema de relationare acasa, cu unul sau cu ambii parinti. Orice copil tratat cu agresivitate va pune in joc, la randul sau, agresivitatea si negativismul in relatiile cu ceilalti.
Imaginea de sine a copiilor agresati fizic sau verbal are de suferit grav, iar copii ajung sa se comporte intr-o maniera negativa cu cei din jur si sa fie respinsi in plan social, deoarece ei cred despre ei insisi ca sunt „rai“, „obraznici“, „inferiori“.
Dar umilintele?
A.R.: Umilintele, cum ar fi facutul de ras in fata clasei, a prietenilor etc., au si ele efecte negative asupra copiilor. Se creeaza in sufletul celor mici un sentiment de rusine si de multe ori se nasc complexe de inferioritate, care ii fac sa sufere si ii pot „bantui“ mult timp dupa aceea.
Adultii care practica umilirea copiilor in public, de fapt nu ii respecta, nu se pot pune in locul lor, prin empatie, si de multe ori au, ei insisi, probleme de gestionare a propriei furii si agresivitati. Umilirea copiilor in public reprezinta un abuz emotional asupra acestora si, daca este repetata, poate duce la stari emotionale negative, cum ar fi: frica, anxietatea, tristetea sau ostilitatea.
Cand certam copiii, ce fraze ar trebui evitate, ca sa nu ii traumatizam?
A.R.: Criticile verbale adresate copilului, de genul „esti rau“, „esti egoist“, „esti obraznic“, „esti impiedicat“, „nu esti in stare sa…“, „nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare“ se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.
Daca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste, in primul rand, iubirea si aprecierea fata de el, micutul va deveni nemultumit de el insusi, „flamand afectiv“, va simti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.
Parintii ar putea sa isi priveasca mai des copiii, ca si cum in acel moment i-ar descoperi si ar vedea cat de frumosi, de buni si destepti sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fara a fi scoase in prim-plan sau exacerbate de criticile parintesti.
Cum corectam comportamentul copilului cand face boacane? Exista un set de „pedepse permise“?
A.R.: Ross Campbell, psihiatru specializat in consilierea copiilor si adultilor, ne propune in cartea sa Educatia prin iubire, sa inlocuim corectarea comportamentului (manifestata, in general, prin pedepsirea copilului si, mai rar, prin acordarea de recompense) cu educatia prin iubire. Autorul explica faptul ca, spre deosebire de educatia reactiva, precum corectarea comportamentului, educatia prin iubire este proactiva si se bazeaza pe anticiparea si satisfacerea nevoilor de baza ale copilului.
Prima si cea mai importanta nevoie a copilului este nevoia de afectiune. Daca ne iubim copilul neconditionat, avem toate sansele ca acesta sa coopereze si sa primeasca valorile noastre. Ross Campbell considera ca, daca unui copil care a gresit ii pare sincer rau, merita sa il iertam. Cand ne iertam copiii ce-si regreta cu adevarat faptele, ii invatam sa ierte, la randul lor, si sa se ierte.
Pedepsele sunt cea mai negativa cale de abordare a comportamentului copiilor. Parintii care aleg sa-si pedepseasca des copiii, risca sa isi piarda autoritatea in fata acestora si se pot simti neputinciosi in situatii de viata mai serioase, in care chiar ar avea nevoie sa fie ascultati de copiii lor, si acest lucru nu se mai intampla. Din pacate, de multe ori, parintii care aplica pedepse, isi pierd autocontrolul si sunt inundati de manie. Ei le transmit copiilor mesajul ca un conflict se poate rezolva numai prin forta, iar copiii preiau acest model si il pun in joc in relatia cu colegii de gradinita sau de scoala.
Cum sa le trasam limite intr-o maniera corecta?
A.R.: La fel de mult pe cat au nevoie de a fi acceptati si intelesi, copiii au nevoie si de limite. In permanenta, cei mici pot incerca sa incalce aceste limite si sa isi testeze parintii. De fapt, limitele puse corect si ne-abuziv au rolul de a proteja copiii, atat fizic, cat si emotional, si de a le crea un sentiment de siguranta.
Este bine sa le comunicam copiilor si sa le explicam limitele alese (cum ar fi ora de culcare, timpul zilnic de uitat la televizor, cantitatea de dulciuri pe care o pot manca, daca au sau nu voie sa invite prieteni acasa etc.). Este important ca limitele ce sunt alese spre binele copiilor, odata stabilite, sa si fie aplicate constant. Copiii carora nu li s-au pus limite, ajung sa ii deranjeze pe cei din jurul lor si se pot pune ei insisi in situatii de viata periculoase. Pe de alta parte, copiii carora li se pun limite, au nevoie sa fie tratati cu iubire si respect pentru a putea interioriza regulile intr-o maniera potrivita .
Care este rolul scolii in educarea copiilor?
A.R.: Educatia data de parinti nu poate depasi o anumita unilateralitate, caci mediul ramane mereu acelasi. In schimb, scoala este prima particica de lume mare, reala, care vine in intampinarea copilului si care il ajuta sa se desprinda intr-o anumita masura de mediul parintesc si sa ii dezvolte constiinta de sine.
Exista profesori si diriginti care stiu cum sa comunice cu copiii, sa ii apropie si sa ii ajute sa se deschida. Adesea, copiii pot fi fascinati de personalitatea unui profesor, de ce fel de om este si il pot lua drept model. Se spune ca nu atat cunostintele si inteligenta dascalului sunt cele care au cel mai mare impact asupra elevilor, cat personalitatea acestuia, exemplul pe care il da. Succesul unui profesor nu depinde de metoda de predare, ci de crearea unei relatii personale bune cu fiecare elev.
Ne amintim cu recunostinta de profesorii care s-au adresat omului din noi. Orele de dirigentie facute cu drag, invitarea unor specialisti din afara scolii, care pot aborda anumite subiecte importante si delicate (sexualitatea, drogurile, intimitatea, abuzurile) au, cu siguranta, impact formativ. Ideal ar fi ca scoala romaneasca sa isi propuna sa formeze nu doar minti, ci si caractere.
Pe ce ar trebui sa puna parintii accent in educarea copiilor?
A.R.: Ar fi bine ca parintii sa constientizeze ca cea mai importanta este relatia pe care reusesc sa o creeze cu copiii lor. Daca parintii isi iubesc copiii si le arata acest lucru, ii respecta si au incredere in ei, le va fi mult mai usor sa ii educe si sa le insufle anumite valori. Ross Campbell explica in cartea sa Educatia prin iubire ca, adesea, copiii dificili, negativisti, care le dau batai de cap parintilor, sunt totodata si copiii care au „rezervorul emotional gol“.
Cand apar probleme in comportamentul copiilor, in loc sa ne axam pe corectarea comportamentelor nedorite si pe pedepse, autorul ne indeamna sa ne punem intrebarea: „Oare ce nevoi afective ale copiilor sunt neimplinite?“. Daca ne vom concentra pe umplerea cu iubire a „rezervorului emotional“ al copiilor, problemele vor disparea in timp.
Care sunt cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii in educarea celor mici?
A.R.: Acestea se fac pe fondul lipsei unui suport informational si emotional adecvat privind rolul de parinte. Nu ne nastem parinti, ci devenim parinti, si toti avem nevoie sa invatam si sa exersam cum putem fi parinti mai buni pentru copiii nostri. Uneori, parintii ajung sa isi trateze copiii ca pe niste obiecte. Copiii pot simti atunci ca nu sunt vazuti, nu sunt ascultati, simt ca parerea sau emotiile lor oricum nu conteaza.
Parintii gresesc atunci cand uita ca fiecare copil este unic si ca are niste nevoi si un mod de a fi unic, care trebuie respectat si valorizat. Ei sunt tentati sa fie autoritari cu copiii lor, sa le impuna reguli stricte si sa le aplice pedepse atunci cand regulile nu sunt respectate. Parintii uita sa isi manifeste in fiecare zi iubirea, aprecierea si increderea. Poate pentru ca nu constientizeaza ca stimuli pozitivi precum zambetele, imbratisarile, laudele, incurajarile sunt cele care au cele mai puternice efecte asupra copiilor.
Ce ar trebui sa aiba parintii in vedere atunci cand educa noile generatii tot mai neconformiste?
A.R.: Ar fi bine ca parintii sa porneasca de la realitatea ca a avea copii este o bucurie, dar, totodata, o provocare. Alaturi de copiii nostri avem sansa sa ne maturizam si sa crestem afectiv si noi, ca parinti. Copiii, chiar atunci cand se comporta dificil sau imprevizibil, ne dau sansa sa devenim mai creativi, mai intelepti, mai afectuosi. Copiii ne stimuleaza sa ne depasim limitele.
De la bebelusul zambitor si rozaliu, la negativismul si opozitia din jurul varstei de trei-patru ani, la adaptarea nu tocmai usoara la viata de scolar de la sapte ani, la criza si zguduirea resimtita in adolescenta, parintii se confrunta cu situatii pentru care nu intotdeauna se simt pregatiti. Copiii pot fi neconformisti, diferiti mult fata de parintii lor si fata de valorile acestora. Important ar fi ca parintii sa isi accepte si sa isi iubeasca copiii, chiar daca sunt diferiti de ei. Sa nu uite, indiferent de varsta copiilor, sa comunice cu acestia, sa incerce sa ii inteleaga si sa le puna limite ferme, dar cu blandete.
Nu de putine ori, bunicii isi rasfata foarte mult nepotii, de unde si adevarate razvratiri ale micutilor. Pana unde pot fi lasati bunicii sa se implice in educarea copiilor?
A.R.: Pentru multi dintre noi, parfumul casei bunicilor si dulceata lor raman amintiri placute, de nesters. Iubirea si imbratisarile, vorbele lor blajine ne insotesc toata viata si ne dau putere in momentele grele. Notiunea de rasfat presupune implinirea vointei copiilor in aproape orice situatie, fara a le pune limite, fara a le spune „nu“ atunci cand lucrurile cerute de ei nu sunt in beneficiul dezvoltarii lor armonioase.
Bunicii sunt ajutoare nepretuite pentru parintii care adesea nu au foarte mult timp liber pentru copiii lor. In functie de raporturile afective existente intre cele doua generatii (parinti si bunici) si de alti factori existentiali, fiecare familie decide cat timp vor petrece nepotii cu bunicii lor si ce fel de activitati vor realiza impreuna.
Este important insa sa existe o unitate, o armonie intre regulile de baza existente in casa parintilor si ceea ce se intampla in casa bunicilor. Altminteri, copiii pot deveni confuzi, debusolati. Pentru aceasta, bunicii ar trebui sa isi trateze propriii copii cu respect, ca pe niste adulti responsabili, si sa tina cont de parerea si de valorile lor privind educarea celor mici.
In societatea traditionalista, se considera ca tatal aduce banii in casa si mama educa copiii. Care ar fi, de fapt, rolul tatalui?
A.R.: Este vital sa intelegem, in calitate de parinti, ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor. Mama aduce iubirea – cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului si protectie, iar tatal vine cu iubirea – ce contine componenta de fermitate.
Tatal pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului. A ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului, care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi, taticii au un rol important si indiscutabil.
Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului (inca de la sase luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu.
Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu tatal ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie, va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa.
De la ce varsta este bine sa fie frecventate workshop-urile sau seminariile de dezvoltare personala destinate copiilor?
A.R.: Workshop-urile ori seminariile de dezvoltare personala adresate copiilor pot viza: dezvoltarea creativitatii si a spontaneitatii, abilitatilor de socializare, inteligentei emotionale, capacitatii de a prezenta in public, increderii in sine etc. Aceste proiecte se pot desfasura prin intermediul unor fundatii, firme specializate in acest tip de activitati, prin gradinite si scoli particulare, prin companii de teatru sau prin liber profesionisti (scriitori, pictori, sculptori, oameni de teatru, etc.) care doresc sa le impartaseasca si celor mici cate ceva din experienta lor.
In functie de ceea ce isi propun, aceste ateliere destinate copiilor precizeaza de obicei si varsta optima pentru participare. Atat timp cat atelierele sunt realizate de specialisti si profesionisti si au obiective clar definite, sunt benefice dezvoltarii armonioase a copiilor. Se cunoaste faptul ca au de pierdut in dezvoltarea lor copiii care nu sunt stimulati afectiv, relational, intelectual.
Pe langa ceea ce primesc in spatiul familial si scolar, copiii care participa la acest gen de ateliere au avantajul de a-si descoperi sau exersa mai bine anumite abilitati, de a relationa cu alti copii intr-un mediu placut, de a fi stimulati sa puna in joc cat mai multe fatete ale personalitatii lor. Parintii sunt cei care aleg pentru copii activitatile care li se potrivesc cel mai bine, au grija sa nu ii supraincarce si sa le respecte, in acelasi timp, si preferintele.
Cat timp este in regula sa se uite cel mic la televizor ori sa se joace la calculator?
A.R.: In zilele noastre, parintii muncesc adesea extrem de mult pentru a-si castiga existenta si sunt, ca atare, obositi si secatuiti emotional cand ajung acasa. Ei au de rezolvat si in casa o sumedenie de sarcini administrative si, desi isi doresc, in realitate petrec putin timp cu copiii lor. Televizorul si calculatorul au devenit astfel, pentru cei mici, un fel de substitute ale relationarii cu persoanele dragi din viata lor.
Cu sau fara acordul parintilor, copiii se uita prea mult la televizor si se joaca prea mult pe calculator. O singura ora pe zi ar reprezenta un timp optim pentru aceste doua activitati. Riscul de dezvoltare a dependentei este mare. Copiii dependenti de computer sau de televizor ajung sa traiasca mai mult intr-un spatiu virtual decat in lumea reala, se izoleaza de ceilalti copii si neglijeaza activitati importante, cum ar fi cele scolare sau creative.
Care este limita sanatoasa de activitati extracuriculare de tipul balet, sport, ore de limbi straine?
A.R.: Fiecare copil este unic, iar abilitatile, inclinatiile si talentele lui sunt unice. Activitatile extracuriculare sunt benefice atat timp cat respecta inclinatiile naturale ale copiilor, nu sunt impuse si nu devin o corvoada pentru cei mici. Chiar daca este la moda sa ducem copiii la sport, la dansuri sau la limbi straine, este important sa nu ii supraincarcam cu aceste activitati si sa ne asiguram ca si lor acestea le fac placere.
Iar cand este nevoie, sa renuntam la una sau la mai multe dintre aceste activitati extracuriculare si sa nu presam copiii, intr-o maniera perfectionista, sa obtina performante inalte. O activitate de tip intelectual (cum ar fi invatarea unei limbi straine) ar trebui combinata echilibrat cu o activitate de tip sportiv (de exemplu, dansul), in care sa fie implicat si corpul. Sa nu uitam ca, pentru a fi armoniosi si echilibrati, este important sa ne ocupam, in egala masura, de minte, trup si suflet.
Tags: aptitudini copii, copii, educatia prin iubire, educatie moderna, educatie traditionalista, imagine de sine, limite, parinti, pedepse, probleme emotionale copii, psihoterapeut copii Bucuresti, psihoterapie copii, ross campbell, scoala, umilinte