Am cancer. Ce imi ramane de facut?

 (Articol publicat pe site-ul www.reginamaria.ro: https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/am-cancer-ce-imi-ramane-de-facut, iunie 2017)

„Am cancer. Ce imi ramane de facut?”. Aceasta realitate devine devastatoare pentru cel care este diagnosticat cu cancer. Socul emotional este unul extrem, iar abordarea corecta a afectiunii depinde in mod esential de resursele pe care persoana le gaseste atat in ea insasi cat si in cei din jur.

Este posibil ca eu sa am cancer?

Prima etapa prin care trece cineva aflat in aceasta situatie este inalt anxiogena. Prins in valtoarea de analize si investigatii medicale pe care trebuie sa le faca pentru stabilirea diagnosticului precis si adeseori cu probabilitatea urmarii unei interventii chirurgicale, omul se simte amenintat. Apar gandurile negative ce declanseaza cercul vicios al ingrijorarii „Ce ma fac daca am cancer? Nu vreau sa mi se intample asta. Vreau sa traiesc. Mai am atatea si atatea de facut…Probabil ca medicii se inseala…Totusi, daca as avea cancer, ce sanse am sa ma fac bine? Nu ma simt pregatit sa trec prin asta…, etc”. Aceste zile sau saptamani de asteptare trec chinuitor de greu, timp in care pentru marea majoritate a oamenilor este destul de dificil sa ramana pozitivi si sa se ancoreze in speranta.

Da. Tocmai am aflat ca am cancer.

Dupa stabilirea diagnosticului si a procedurii medicale adecvate de urmat (interventie chirurgicala, chimioterapie, etc,) persoana este traumatizata, se afla intr-o stare de soc emotional, insotit de o avalansa de emotii negative devastatoare: frica, groaza, tristete, furie, invinovatirea sa sau a celor din jur, etc. Acceptarea diagnosticului este dificila, apare frecvent „negarea” ca mecanism psihic de aparare cu ganduri apasatoare repetitive cum ar fi „Poate este o greseala. Nu pot sa cred ca am cancer. De ce eu? De ce sa mi se intample mie asta? Nu vreau sa ma gandesc la asta. Sunt prea tanar ca sa mor.” In fata traumei, in mod automat, exista doar 3 reactii posibile ale sistemului nervos autonom: reflexul de fuga, incremenirea, sau reflexul de lupta. Asa se explica de ce unii oameni se pot simti blocati, incremeniti, incapabili sa actioneze in vreo directie in situatia data. Alti oameni pot simti nevoia sa fuga, fie undeva departe, fie sa se izoleze de cei dragi. Iar altii, cei mai norocosi, vor lupta pentru viata lor si pentru insanatosire. Ulterior aceste reactii primare ale creierului emotional vor fi prelucrate, elaborate si trecute prin filtrul constiintei.

Ce imi ramane de facut?

Dupa acceptarea diagnosticului, persoana va fi apoi capabila sa dezvolte strategii adaptative menite sa o ajute sa faca fata cat mai bine noii situatii inalt traumatizante. Si aceasta ar fi urmatoarea etapa prin care trec cei diagnosticati cu cancer. Aceasta cea de a treia etapa este si cea mai importanta si de lunga durata. De ea depinde soarta individului, daca va lupta sau nu cu toate fortele pentru viata sa. In aceasta etapa este nevoie de un dialog permanent cu sine insusi si de multe ori, de schimbari radicale ale stilului de viata.

Boala poate fi „o sansa” ca omul sa schimbe in viata sa ceea ce ar fi fost benefic sa schimbe de mult timp: sa se elibereze de emotii negative, sa se conecteze la forta iubirii si a iertarii, sa isi schimbe obiceiurile alimentare, sa faca exercitii fizice si plimbari in natura, sa isi dea voie sa fie el insusi si sa creeze noul in viata sa, sa traiasca fiecare zi din plin, fiind conectat mereu la momentul prezent.

Ce este util pentru mine intr-o astfel de situatie?

  • Fa acele lucruri care iti fac bine pe plan spiritual: roaga-te, mediteaza, relaxeaza-te, citeste, creaza ceva nou. Fii cat mai activ si evita izolarea si insingurarea. Vorbeste cu cei dragi despre ceea ce simti atunci cand te simti in stare.
  • Nu pune accentul doar pe boala si pe simptomele fiziologice, ci si pe resursele mintii si ale sufletului – esentiale pentru stimularea capacitatii tale de autoreglare si autovindecare. Apeleaza eventual si la un psihoterapeut care te poate sustine si te poate ajuta sa te conectezi mai usor la resursele tale interioare. Tot mai multi specialisti in psihologie si psihosomatica accentueaza importanta factorilor emotionali si mentali in vindecarea de cancer.
  • Ai grija cat mai mult de tine, atat pe plan fizic, cat si emotional. Cultiva doar acele lucruri si relatii personale care sunt benefice pentru tine (hrana sanatoasa, exercitii fizice, plimbari; relatii cu persoane calde, iubitoare, pozitive, care inteleg prin ceea ce treci si te pot sustine).
  • Evita gandurile negative prin care te invinovatesti pe tine sau pe cei din jur pentru ce ti s-a intamplat.
  • Evita sa iti inrautatesti situatia sperindu-te singur cu ganduri sumbre. Lucreaza zilnic cu mintea ta si cu afirmatiile pozitive, cum ar fi: „Fac tot ce tine de mine sa ma insanatosesc. Am grija de mine. Ii las pe cei dragi sa ma ajute. Sunt pe maini bune, ale unor specialisti foarte priceputi. Am incredere in viata. Am incredere in puterea de vindecare a corpului meu. Ma vindec fizic si emotional cu fiecare zi care trece. Ma iubesc asa cum sunt.” Pastreaza-ti vie speranta si repeta zilnic afirmatii pozitive care te vor intari.
  • Practica exercitii de imaginatie dirijata, alegandu-ti o imagine frumoasa, preferata de tine, cum ar fi un peisaj de munte sau un colt de natura si imagineaza-ti ca te afli in acel peisaj in care te plimbi si pe care il explorezi cu toate simturile. Unii autori recomanda vizualizarea unei ape limpezi, curgatoare, care iti spala cu blandete corpul si duce cu ea departe toate celulele canceroase.
  • Discuta si cu alte persoane care s-au aflat in situatii similare cu a ta si s-au vindecat; ele pot fi persoane-resursa de care ai mare nevoie pentru a avea incredere in procesul insanatosirii tale.
  • Invata acum sa discerni intre activitatile si persoanele cu adevarat importante si valoroase pentru tine si lucrurile care sunt neimportante, dar care iti ocupau pana in prezent o mare parte din timpul tau si din spatiul tau psihic.
  • Exprima-ti iubirea si iertarea fata de oamenii din viata ta. Acest lucru te va ajuta in procesul de vindecare, intrucat sanatatea emotionala si cea fizica sunt strans legate. Specialistii in psihosomatica afirma faptul ca exista si o componenta emotionala a cancerului: furia, ura si resentimentele. Transformarea acestor emotii negative, uneori a unor veritabile blocaje energetice privind persoane care te-au suparat din trecutul tau, este propice vindecarii.
  • Fa acele lucruri pe care tanjeai de mult sa le faci si nu ti-ai dat voie sau le-ai tot amanat; activitati care produc bucurie sufletului tau (ar putea fi: o calatorie, sa gradinaresti, sa pictezi, sa scrii, sa te revezi cu cineva drag sau important pentru tine, sau sa petreci mai mult timp cu familia sau cu tine insati, etc).

Sprijinul moral al familiei si al prietenilor este esential, in fiecare din cele 3 etape mentionate. Adeseori supravietuirea si adoptarea celor mai bune decizii este direct influentata de sprijinul emotional al celor dragi.

Chiar daca te simti singur, speriat, coplesit sau lipsit de speranta, este important sa stii ca multi oameni aflati intr-o situatie ca a ta, au gasit sprijin si alinare sufleteasca in relatia cu Divinitatea, de care s-au apropiat in aceste momente de cumpana. Ei relateaza cum s-au apropiat de Dumnezeu si au acceptat mai usor boala, fiind intariti in mod miraculos de speranta reinnoita si de credinta. Ei au reusit sa isi schimbe viata, realizand cat este de important sa se iubeasca si sa aiba grija si compasiune fata de ei insisi. Si nu in ultimul rand, au putut sa constientizeze forta vindecatoare a sentimentelor pozitive cultivate zilnic, cum ar fi: serenitatea, compasiunea, iubirea, recunostinta.

Text: Andreea Raduta-Petrescu, Psihoterapeut Jungian autonom, www.epsihoterapie.ro

Bibliografie: – Ruediger Dahlke „ Boala ca sansa. Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii.”, Ed Trei, 2008 – Irvin Yalom „ Privind soarele in fata”, Ed. Vellant 2011 – Babette Rothschild „ Corpul isi aminteste. Psihofiziologia si tratamentul traumei.”, Ed. Herald, 2013 – Louise L. Hay „ Afirmatiile pozitive.”, Ed. Adevar divin – Daniel Goleman „ Emotiile distructive. Cum le putem depasi? Dialog stiintific cu Dalai Lama”, Ed. Curtea Veche

 

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Beneficiile metodei sandplay in psihoterapia pacientului oncologic

 

(Articol publicat pe site-ul www.reginamaria.rohttps://www.reginamaria.ro/articole-medicale/beneficiile-metodei-sandplay-in-psihoterapia-pacientului-oncologic-id-1432-cmsid-403), noiembrie 2015 in urma sustinerii prezentarii cu acelasi titlu in cadrul Congresului Clubului Regal al Medicilor din data de 17.10.2015

Diagnosticul sau suspiciunea unei boli canceroase reprezinta un eveniment traumatizant pentru pacient.

Sistemul limbic al creierului (cunoscut si drept “creierul emotional” ) comanda hipotalamusului activarea sistemului nervos autonom continuand sa pregateasca corpul pentru lupta/fuga sau imobilizare. Hiperexcitarea traumatica data de activarea cronica a sistemului nervos autonom duce la simptome fizice suparatoare care constituie baza pentru anxietate, panica, slabiciune, epuizare, rigiditate musculara, probleme de concentrare si tulburari de somn.  Persoanele cu stres traumatic se simt coplesite si percep ca nu pot face fata stresului zilnic precum toti ceilalti oameni sau cum reuseau in trecut. Dificultatilor majore cu care se confrunta oricum pacientul oncologic, li  se adauga aceste manifestari psiho-somatice extrem de suparatoare.

Psihoterapia este un suport psiho-emotional indubitabil in cazul pacientului oncologic

Psihoterapia   Jungiana   este   axata   pe   explorarea   in   profunzime   a dimensiunii   constiente  si inconstiente   a  psihicului pacientului cu  ajutorul   unor metode specifice cum ar fi: analiza viselor, imaginatia activa si metoda sandplay.

Pacientii oncologici  care urmeaza un proces de psihoterapie Jungiana pot avea ca beneficii:

  • Oglindirea      si transformarea unor emotii negative devastatoare cum ar fi: teama, panica, groaza, tristetea,      disperarea, furia, insingurarea, apatia. In lupta/confruntarea cu boala      este esentiala atiudinea in fata bolii si interpretarea pe care creierul o      da acesteia.
  • Acceptarea      si descarcarea emotiilor. Psihoterapia      reprezinta cadrul  in care oamenii se pot simti acceptati in      intregime asa cum sunt, incluzand problema grava cu care se confrunta, de      care se feresc uneori sa vorbeasca cu ei insisi sau cu familia. Acceptarea      lor de catre terapeut si incurajarea exprimarii libere a fluxului      gandurilor si emotiilor au un efect pozitiv. Ei reusesc sa ajunga la      catharxis, descarcand trairile cele mai puternice reprimate.
  • Conectarea      la resursele interioare cele mai profunde (inclusiv arhetipuri) cu ajutorul carora se poate      stimula procesul de auto-vindecare De exemplu: arhetipul      vindecatorului. Este activata functia transcedentala a psihicului care      reprezinta vointa inconstienta de a fi sanatos.
  • Efect      integrator prin stimularea unitatii minte-corp-suflet.  Pacientul este abordat ca intreg. Nu se pune      accentul doar pe boala si pe simptomele fiziologice, ci si pe resursele      mintii si ale sufletului – esentiale pentru stimularea capacitatii de      autoreglare si autovindecare a individului.

Vindecarea fizica poate fi facilitata de vindecarea problemei emotionale

Exista in cadrul abordarii psihosomatice evidente clare ce atesta faptul ca vindecarea fizica poate fi facilitata de vindecarea problemei emotionale aflata la baza problemei somatice a persoanei.

Ruediger Dahlke, specializat in medicina psihosomatica si psihoterapie expune pe larg acest aspect in cartea „Boala ca sansa”. Prin intermediul unui organ sau regiuni a corpului, sufletul incearcă să ne aduca la cunostinta o durere, o tensiune, o lipsa, intr-un cuvânt o problema nerezolvata.  

Daca stim sa descifram mesajul ascuns al bolii avem toate sansele să ne eliberam de ea. Acest lucru se realizeaza in paralel cu conectarea la arhetipul vindecatorului interior.

Terapia prin “jocul cu nisip”metoda Jungiana sandplay

In psihoterapia pacientului oncologic, terapia prin jocul cu nisip sau metoda Jungiana sandplay da rezultate, intrucat persoana aflata in terapie se implica in profunzime atunci cand realizeaza imaginile de sandplay utilizind toate cele trei dimensiuni esentiale ale fiintei: mintea, corpul si sufletul. De asemenea, sunt implicate in acelasi timp atat planul constient, cat si cel inconstient. In acest fel, transformarile ce apar in cadrul psihoterapiei prin jocul cu nisip , sunt majore si pot fi observate ulterior si in viata reala a persoanei.

Metoda Jungiana sandplay sau terapia prin jocul cu nisip a fost dezvoltata de Dora Kalff, terapeut jungian, in anii 1950-1960 în Elvetia, destinata initial copiilor, dar care apoi a fost folosita cu succes şi în psihoterapia adultilor. In prezent este raspandita in intreaga lume si folosita in gradinite, scoli, spitale, cabinete de psihoterapie, etc.

In ce consta terapia sandplay sau „jocul cu nisip”?

Tehnica de terapie sandplay sau „jocul cu nisip” presupune folosirea unei colectii de miniaturi ce reprezinta oameni, animale, plante şi minerale, figuri mitologice etc., utilizate pentru a crea scene sau imagini in mod liber in cadrul unei cutii cu nisip uscat sau a unei cutii cu nisip ud. Jocul este limbajul, miniaturile sunt cuvintele, iar cutia cu nisip este locul exprimarii emotionale.

Alegerea nisipului în tehnica sandplay nu a fost deloc intamplatoare. El poate fi aruncat, tasat, modelat, sapat sau mangaiat, fiind mijlocul prin care pot fi exprimate sentimente si emotii puternice in mod concret. Jocul cu nisip şi figurine este terapeutic prin sine insuşi: el reimprospateaza sentimentul de libertate, incurajează utilizarea imaginatiei, creste implicarea personala şi, nu in ultimul rand, incurajeaza dezvoltarea sinelui personal.

Care este efectul terapiei sandplay sau al “jocului cu nisip”?

Cu ajutorul terapiei sandplay se pot exprima si materializa continuturi psihice foarte puternice, greu de verbalizat  (de exemplu: groaza o simtim intens corporal, dar e mai greu sa vorbim despre ea). Această   forma  de  terapie  non-verbala furnizeaza un acces direct şi valoros la inconstient. Multe dintre aspectele profund perturbate, adesea primitive ale psihicului nu pot fi exprimate verbal, dar pot fi exprimate in sandplay. Aspecte legate de patologia unui organ sau a unei parti a corpului pot fi exprimate prin metoda jocului cu nisip.

Terapia sandplay este foarte potrivita in abordarea stresului traumatic extrem al pacientului oncologic. Persoanele traumatizate incapabile sa-si exprime durerea în cuvinte de fata cu terapeutul o pot face mult mai bine vorbind printr-una din miniaturile din sandplay.

Nisipul este materialul care reprezinta  necunoscutul, inconstientul. Cand cineva lucreaza doar cu nisipul se duce adanc inapoi in inconstient, in copilaria timpurie sau in sfera corporala. In cazul  persoanelor cu blocaje psihice activitatea realizata cu mainile in nisip poate mobiliza din nou fortele sufletesti si spirituale.

O imagine de sandplay poate contine o problema de viata a persoanei ce a realizat-o, dar si o solutionare simbolica a acesteia, prin activarea fortelor autovindecatoare ale psihicului. C.G. Jung vorbeşte deseori despre simbolul care vindeca si care apare din locul de unde nimeni nu se asteapta. De asemenea, copilul interior din adultul aflat intr-o situatie limita, care este speriat si debusolat si nu poate sa verbalizeze tot ce il doare se poate exprima spontan prin metoda sandplay.

Terapeutul   nu   face   apreceri   si   nu   interpreteaza,   ceea   ce   este   extraordinar   de degrevant   pentru   oamenii   suferinzi   psihic.   La   persoanele   ce   urmeaza   terapia prin  jocul  cu  nisip   exista  o  gama  de   reactii  fiziologice  pozitive: detensionarea si linistirea activitatii cardiace si a respiratiei, un sentiment de fericire si o stare de bine, relaxarea stomacului, etc. Aceste sentimente pozitive influenteaza insanatosirea si  sanatatea emotionala si fizica!

In practica de cabinet, alaturi de consilierea si terapia Jungiana propriu-zisa, metoda sandplay este extrem de adecvata si de valoroasa in lucrul terapeutic cu pacientul oncologic, aducand transformari la nivelul celor trei dimensiuni esentiale ale fiintei: minte, corp si suflet.

Text: Andreea Raduta-Petrescu, Psihoterapeut Jungian

Bibliografie:

  • Babette      Rothschild „Corpul isi aminteste. Psihofiziologia si tratamentul      traumei.”, Ed. Herald, 2013
  • Ruth      Ammann „Terapia prin jocul cu nisip-Sandplay”, Ed. Trei , 2014
  • Anthony      Stevens „Sinele de doua milioane de ani”, Ed. Herald, 2011
  • Ruediger      Dahlke „Boala ca sansa.  Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii.”,      Ed Trei, 2008
  • Irvin      Yalom „Privind soarele in fata”, Ed. Vellant 2011

Tags: , , , , ,

Cum sa te refaci rapid dupa o despartire? 7 sfaturi de la expert

Articol aparut pe site-ul www.eva.ro (http://www.eva.ro/dragoste/relatii/cum-sa-te-refaci-rapid-dupa-o-despartire-7-sfaturi-de-la-expert-articol-65534.html?pagina=1), octombrie 2014

609473l-640x0-w-aef6608f[1]

Află de la psihoterapeutul Andreea Răduță care sunt cele mai bune soluţii pentru a-ţi reveni după ce ai încheiat o relaţie de durată!

Despărțirile ne dor și după ele, întotdeauna avem nevoie de timp pentru a ne vindeca emoțional și a fi pregătiți să ne deschidem către o nouă relație. Adeseori nu este atât de ușor să ne detașăm emoțional de fostul partener /fosta parteneră, mai ales atunci când gândurile negative ne țin prizonieri.

Gânduri negative după o despărțire:

  • „Daca ea/el m-a părăsit, înseamnă că nu sunt așa de bun/bună sau valoros/valoroasă.”
  • „Mi-e teamă că am să rămân singur/singură.”
  • „Cu ce am greșit de am fost părăsit/părăsită?”
  • „Cum a putut să îmi facă așa ceva? Îl urăsc/o urăsc.”
  • „Poate și pe viitor am să pățesc același lucru.”
  • „Bărbații/femeile nu sunt de încredere.”
  • „Relația noastră a fost minunată, nu pot accepta că s-a incheiat”, etc

În cabinetul psihologic, am întâlnit persoane care au rămas blocate în relații de cuplu din trecut și nu puteau să își revină emoțional. De exemplu, un tânăr de 22 de ani a venit la psihoterapie cu solicitarea următoare: „A trecut aproape un an de când m-a părăsit fosta iubită. Mă gândesc mereu la ea, caut ocazii să o reîntâlnesc, nu pot să mă atașez de nicio altă fată. Vreau să mă ajutați să o uit.”

Stomach problem

Soluții care ne ajută să ne putem reveni mai ușor după o despărțire:

1. Evită să îl/o mai suni pe fostul iubit/fosta iubită sau să îl/o contactezi pe email sau pe Facebook, mai ales în primele luni după despărțire.
2. Ai grijă de tine, nu sta prea mult singur/singură în casă; întâlnește-te cu prietenii, stai de vorbă cu cei mai apropiați dintre ei despre ceea ce simți.
3. Trăiește-ți supărarea, durerea despărțirii, descarcă-te emoțional prin plâns sau vorbind despre sentimentele tale; scrie eventual ceea ce simți, pentru tine însuți. Evită însă să rămâi la nesfârșit în această zonă a tristeții.

4. Încearcă să înveți din ceea ce ți s-a întâmplat și dacă poți, să eviți pe viitor să mai repeți ceea ce ai observat că îți face rău. (de exemplu, să nu mai intri într-o relație de cuplu în care te simți dependent, controlat sau agresat în vreun fel, etc)
5. Păstrează în sufletul tău partea bună și frumoasă a fostei tale relații de cuplu; amintirile și momentele deosebite pe care le-ați trăit împreună.
6. Eliberează-te de supărare și resentimente folosind zilnic afirmații pozitive extrem de eficiente, cum ar fi: „ Aleg acum să mă eliberez de trecut. Las în urmă această relație. Mă vindec emoțional. Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai bine. Mă împac cu mine însămi. Învăț lucruri noi din tot ceea ce mi se întâmplă. Mă deschid către tot ce are viața să îmi ofere mai bun. Mă iubesc și mă accept așa cum sunt.”
7. Încearcă să îți ierți fostul partener/fosta parteneră de relație pentru tot ceea ce consideri că este vinovat/vinovată și să te ierți și pe tine, de asemenea. Te pot ajuta afirmații de tipul: „Te iert acum pentru că  mi-ai făcut rău. Te iert și te eliberez. Te iert și mă eliberez.” (Louise Hay, „Afirmațiile pozitive”). Respiră apoi adânc, abdominal de câteva ori. Practică acest exercițiu în fiecare seară, până când te vei simți mai bine.

Chiar dacă ne-am simțit părăsiți, abandonați sau trădați de către partener, este important să acceptăm situația ca atare, să încercăm să vedem mai clar ceea ce s-a întâmplat în dinamica relației de cuplu și să ne reconectăm la iubirea față de noi înșine. Astfel, vom reuși să ne vindecăm emoțional și să putem merge mai departe.

Psihoterapeut autonom Andreea Răduță

  www.epsihoterapie.ro

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sunetul linistii

Scan 2 001

“Sunetul linistii”- articol aparut in Decat o Revista, nr 15, Primavara 2014

O incursiune in colorata lume a sunetului alb

              De Laura Onita

In octombrie anul trecut, inainte sa plecam la festivitatea mea de absolvire a facultatii, parintii scotoceau, aplecati deasupra bagajului cu care venisera la Londra. Dupa un minut, mi-au inmanat cu grija un uscator de par negru. Era cadoul perfect- avea trei trepte de caldura si doua de intensitate-, mai ales ca cel pe care il aveam, mic si albastru, era partial topit si-ngalbenit pe o parte si se oprea cam la cinci-opt minute de la supra-incalzire. Dar nu de asta era cadoul perfect, ci pentru ca am o dependenta usoara de ceea ce se cheama sunet alb, sau white noise, si anume de zgomotul emis de uscatorul de par.

De pe la patru-cinci ani, de cand tunsoarea mea scurta, baieteasca a fost inlocuita de suvite lunguiete saten deschise, incepusem sa infrunt, tot mai indarjita, intreg procesul imbaierii, care nu-mi placea deloc. Se mai lasa cu cate-un tipat sau cu cate un prosop ud leoarca, pe care insistam sa il tin la ochi pana imi limpezea mama parul, dar ma conformasem. Odata ce treceau chinurile, abia asteptam uscatul parului. Scenariul era acelasi de fiecare data.

O zbugheam imbracata-n pijamaua alb-flausata , in dormitorul parintilor, ma infofoleam cu plapuma si o asteptam cuminte pe mama. Foehnul, la vremea aceea al bunicii, alb cu doua butoane, unul galben si unul negru, era de obicei in priza, asezat dinainte pe noptiera, fie de tata, fie de bunica. De indata ce mama il pornea, inchideam ochii si imi cream in minte o versiune reinterpretata a Fetitei cu chibrituri de Hans Christian Andresen. O copiluta orfana, cu chip nedefinit, batea strazile la pas prin zapada, in ajun de Craciun, in speranta ca cineva ii va asculta rugamintea si o va primi in casa. Dupa cateva usi trantite in nas, fetita se aseza plangand pe o banca veche, in fata unei case cu ferestre mari. Din casa iesea intotdeauna o femeie cu voce blanda, care o invita inauntru la o masa calda, si cam tot pe atunci imi era si parul uscat si adormeam fericita.

Asa am crescut indragind foehnul. Sunetul ma-nvaluia ca un halat invizibil, iar atingerea mamei imi dadea o stare de bine, de confort si siguranta. In unele dimineti in care ma pregateam sa merg la scoala, atat in generala, cat si in liceu, foehnul era asezat pe un colt de pat, mergand in gol, iar alteori indreptat spre mine, doar pentru ca imi placea senzatia.

Cand am plecat din Romania, in urma cu aproape patru ani, nevoia de a avea foehnul pornit a crescut de la o data sau de doua ori pe saptamana la aproape in fiecare zi, timp de cateva zeci de minute. Niciodata nu urmam un tipar anume dar, de obicei, cand eram stresata inainte de examene, sau cand lucram la proiecte pentru facultate, mergea cu orele. Tot atunci am inceput sa ma intreb cat de sanatoasa si de normala era pornirea mea. Asa am inceput sa caut raspunsuri, intreband experti, dar si alti oameni cu experiente similare.

Impartim amalgamul de sunete pe care le auzim zi de zi in semnale de alarma, cum ar fi claxonul unei masini, si sunete care ne linistesc si evoca un sentiment de siguranta sau de placere, fie ca e vorba de cele din natura, de muzica sau de foehn. Cand ne nastem, am aflat de la psihoterapeutul Andreea Raduta, la care am ajuns pentru ca voiam sa imi explice cum ne raportam la sunetele din jurul nostru, incepem sa le stocam intr-o memorie auditiva relativ goala. Ulterior ajungem sa asociem permanent zgomotele primite prin ureche cu tiparele familiare din memorie si cu o serie de emotii.

“Memoria somatica sau senzoriala”, spune Andreea Raduta, “presupune faptul ca in corpul nostru pot ramane inscrise pentru mult timp, uneori chiar pentru toata viata, o bogatie de senzatii: auditive, vizuale, olfactive, gustative sau kinestezice care au fost importante pentru noi la un moment dat si ne-au marcat emotional, fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. Se pare ca intr-adevar, prin intermediul simturilor, amintiri din trecut ce pareau uitate sau inaccesibile, pot reveni cu intensitate in prezent.”

Auzul uman percepe, in mod normal, sunete cu frecvente-vibratii audibile periodice- cuprinse inte 20 Hz, cea mai grava nota a tubei, spre exemplu, care e deseori inaudibila, si 20.000 Hz, care ar putea si tiuitul emis la televizor atunci cand o televiziune nu mai transmite. Cand un zgomot contine cantitati egale din toate frecventele pe care le putem auzi, de la cea mai joasa pana la cea mai ridicata, ce auzim de fapt este sunet alb. La fel cum lumina alba, primita de la soare, e compusa din fascicule colorate diferit, rosu, oranj, verde, albastru, indigo si violet, asa si sunetul alb e o combinatie a tuturor frecventelor distincte de sunet-de unde ii vine si denumirea. Vantul suierand, un rau curgand, valurile marii, zgomotul foehnului, al aspiratorului, al aerotermei, puricii de la televizor, cam tot ce face” shhhh” sau “wooosh”, e sunet alb. Variatii ale sunetului alb sunt sunetul roz (pink noise), respectiv sunetul maro (brown noise), care pastreaza aceeasi consistenta a sunetului, dar contin mai multe frecvente joase, iar diferentele dintre cele doua sunt aproape imperceptibile pentru urechea umana.

In context socio-cultural, felul in care ne raportam la sunet si cum ne influenteaza a devenit din ce in ce mai important in ultimele decenii, imi explica Mack Hagood, profesor la Universitatea Miami din Ohio si cercetator etnologic in media digitala si tehnologiile sunetului. Hagood studiaza felul in care oamenii folosesc “media audio” ca sa controleze spatiile care-i inconjoara, dar si interactiunile sociale, si simtul sinelui. Acum lucreaza la o carte despre „ media audio-spatiala”, adica toate dispozitivele si aplicatiile pe care le folosim pentru a ne crea o senzatie de confort prin sunet. Pe Hagood l-am contactat, ca sa-l intreb mai multe, dupa ce-i citisem o lucrare despre castile care anuleaza zgomotele de fundal, folosite in timpul zborului cu avionul.

In sistemele economice liberale, fiecare persoana e responsabila de autocontrol, de productivitatea si randamentul pe care il da. Astfel, subiectivitatea gandurilor si sentimentelor noastre ne ingrijoreaza si simtim nevoia sa fim stapani pe ele, pentru a fi productivi, iar de multe ori zgomotele din jurul nostru sunt cele care atenteaza la acest echilibru.

„Ne indreptam spre o economie la baza careia sta cunoasterea, iar ceea ce facem depinde mai putin de lucrul manual, si mai mult de cum ne folosim mintea. Concentrarea devine foarte importanta si sunetele din jur intruzive”, spune Hagood.

La fel ca in versiunile mai vechi ale mitului lui Orfeu, in care muzica acestuia i-a facut pe argonauti sa nu auda ademenirile sirenelor, cea mai frecventa intrebuintare a sunetului alb e sa mascheze alte sunete si sa faciliteze concentrarea (desi unii cercetatori sustin ca e factor perturbator). Au aparut in consecinta diverse dispozitive, casti ce anuleaza zgomotele, aparate generatoare de sunet, aplicatii pentru telefonul mobil, radiouri online sau mp3-uri care emit sunet alb, fie el foehn, zgomot de ploaie sau o combinatie ciudata intre cele doua.

Acum patru ani, cam la o luna dupa ce s-a nascut Adina, fiica Mihaelei, economist, 33 de ani, si a lui Horia Valeanu, programator, 33 de ani, acesteia i-au aparut colici, durerile de burta comune la nou-nascuti. Adina plangea mult si erau nopti in care la 3 sau 4 era inca treaza, iar Mihaela si Horia, cu care am luat legatura dupa ce citisem postarea „ Tehnici de adormit copiii” pe blogul lui Horia, erau extenuati. Au incercat sa o adoarma leganand-o, in brate sau pe o pernuta pe genunchii unuia din ei, cu muzica auzisera. Nu prea functiona nimic, asa ca au cautat alte raspunsuri la medicul pediatru al Adinei. Se gandeau ca poate un sirop sau medicament ar fi solutia, dar asta ar fi insemnat sa trateze efectul, nu cauza, ceea ce, cred ei, nu e recomandat la cei mici. Cand le-a fost sugerat zgomotul foehnului de catre pediatru au fost putin sceptici, fiind o metoda empirica. Cea mai mare teama a Mihaelei era ca Adina se va speria de zgomot si va adormi de frica. Foehnul mic si bleu era asezat pe bratul canapelei, in apropiere de patutul Adinei, dar orientat in sens opus pentru a nu degaja caldura spre ea. Cand ii dadeau drumul, sunetul parca o paraliza. Se oprea din plans si se calma imediat. Metoda a functionat cam pana la 4-5 luni, cand i-au trecut durerile cauzate de colici, dar nici nu mai era asa mare nevoie, fiindca dormea mai bine. Adina nu a crescut cu nici un soi de afinitate pentru foehn, din contra, spune Horia, care crede ca nu-i face asa mare placere sa i se usuce parul. Au incercat metoda si cu Stefan, baietelul lor de aproape un an, dar cu el nu a functionat. Poate si pentru ca a fost mai linistit decat Adina, care dintotdeauna a fost un copil plin de energie.

Andreea Raduta, psihoterapeutul, spune ca anumite sunete albe, cum ar fi zgomotul ploii, al vantului, al marii, sau sunetele electronice ale muzicii de relaxare, sunetul uscatorului de par sau al aspiratorului, recreaza universul sonor al copilului din uter. „Mascheaza alte sunete deranjante din mediu, calmeaza bebelusul si il ajuta sa adoarma mai usor.”

Elena David,medic rezident in gastroenterologie,30 de ani,a stiut ca sunetul alb va fi un ingredient important in’’reteta ei pentru un somn bebelusesc’’ inca dinainte sa se nasca Filip,care are acum un an si 4 luni. Dadusem de’’reteta’’Elenei pe blogul ei si i-am scris un e-mail,despre mine,foehn si sunetul alb,si am intrebat-o daca ar vrea sa vorbim.Ea citise carti,bloguri si recomandari ale Academiei Americane de Pediatrie despre parenting si intelesese rolul pe care il joaca sunetul alb pentru nou-nascutul care,din burta mamei,unde e galagie mare, vine intr-o liniste nenaturala.

Impreuna cu sotul ei, a incercat sa creeze o rutina pe care Filip sa ajunga sa o asocieze cu ideea de somn. Elena ii vorbeste cand il infasa, ii canta cam un minut, iar de indata ce simte ca se relaxeaza, il pune in patutul de lemn cu zabrele sa adoarma. Intr-un colt se aude mai mereu, dintr-un mobil negru si vechi, murmurul sunetului alb.

Ii cumparasera initial un ursulet care trebuia sa faca felurite sunete, dar n-a prea functionat. Au folosit apoi niste inregistrari de pe un site, de sunet alb suprapus peste valuri sau sunet alb combinat cu batai de inima, exact ca in uter, dar li s-au parut deranjante, fiindca nu erau uniforme. Au descoperit apoi o inregistrare de pe YouTube, cu zgomotul uscatorului de par, pe care o folosesc de atunci pe repeat. Sunetul alb merge acum doar ziua, ca sa inece zgomotele de fundal de prin casa. Au incetat sa il mai foloseasca noaptea cam de cand Filip a implinit un an si au simtit ca ar fi bine sa fie liniste pe parcursul somnului.

Chiar daca Filip i-a tinut treji doar o singura noapte, atunci cand s-au intors de la maternitate, Elena crede ca e important sa ii creezi copilului oportunitatea sa se odihneasca. „ Mi se pare o greseala ideea de la care se porneste din start, ca trebuie sa adormi copilul. Poti sa il ajuti, adica sa il infesi, sa ii pui sunet alb, sa-l pui in pat, dar nu cred ca ar trebui sa-l adormi tu. Copiii sunt capabili sa adoarma daca le dai ocazia si crezi in capacitatile lor.”

Elena, la fel ca mine, a crescut indragind uscatorul de par. Si chiar daca au ajuns sa foloseasca si ei inregistrarea de sunet alb ca sa doarma mai bine, in unele seri, Elena lasa putin pornit foehnul pe noptiera cu aerul cald indreptat inspre ea, pentru ca ii place.

In 1998, Gabriela Craciun motaia intinsa pe canapea, cu geamul deschis. Era o seara racoroasa, dar placuta. Nici chiar iarna, nici prea primavara, si mirosea a pamant reavan. Ca printr-o strafulgerare, urechile au inceput sa ii tiuie.

„ Sunetul ascutit era altceva decat ceea ce auzisem vreodata pana atunci. Un tiuit rece ca spaima. Un sunet care imi lua nervii in stapanire; ii simteam umflandu-mi-se in cap si intinzandu-si tentaculele prin tot corpul, ca o caracatita. Inima a inceput sa imi bata alert, cu putere”, scrie Gabriela pe blogul pe care l-a tinut doi ani.

A incercat sa adoarma, in speranta ca ii va trece. Dupa putine ore de somn chinuit, tiuitul era tot acolo. S-a gandit inspaimantata ca sunetul ar putea fi permanent.

Tinnitus sau acufene, e perceput ca un sunet continuu si e asemeni unui bazait sau suierat, a carui intensitate variaza de la caz la caz. Fara sa existe tratament pentru aceasta conditie pana in momentul de fata, conform Institutului National pentru Surditate si Alte Deficiente de Comnicare din SUA, 32% din intreaga populatie a lumii e afectata de o forma de tinnitus. Impartit in tinnitus subiectiv si tinnitus obiectiv, cel din urma e mai rar si poate fi depistat din exterior de catre un medic specialist cu dispozitive ajutatoare. Chiar daca mai comun, in jurul tinnitusului subiectiv sunt inca multe necunoscute. Pawel Jastreboff, neurocercetator si initiatorul Tinnitus Retraining Therapy (Terapie de Reeducare a Tinnitusului sau TRT), il numeste „sunet fantoma” sau „muzica a creierului” pentru ca doar suferindul il aude.

De cele mai multe ori tinnitusul e o consecinta a pierderii totale sau partiale a auzului la una sau ambele urechi, , dar e cauzat si de tulburari si dereglari fie metabolice, fie neurologice. „ Tinnitusul poate avea adeseori si componenta psiho-somatica”, spune psihoterapeuta Andreea Raduta. „ Apare frecvent in viata cuiva dupa un eveniment traumatic sau soc emotional puternic.”

Sezand pe scaunul rotund, metalic si fara spatar, din cabinetul medicului la care venise pentru consult, Gabriela era sfatuita sa doarma si sa se linisteasca. Ii era capul plin de sunete stridente. Medicul i-a recomandat Xanax. Si Preductal. Si vitamine. Le-a luat cu sfintenie, dar tiuitul era tot acolo.

„ Fiecare trezire era un cosmar care ma trimitea intr-un univers dur si innebunitor”, spune Gabriela, care avea 32 de ani cand i s-a declansat tinitusul. „ Nu mai voiam sa ma trezesc. In trei luni m-am ingrasat sapte kilograme. Eram amortita si nu intelegeam ce se intampla cu mine. Nu-mi pasa daca urma sa mor, voiam doar sa nu mai imi tiuie capul. Dupa trei luni de calvar, doctorii continuau sa ridice din umeri.” Cu vreo doi-trei ani inainte sa ii apara tiuitul, la un control ORL, medicul i-a spus Gabrielei ca s-ar putea sa aiba otoscleroza, boala ce ingreuneaza transmiterea sunetelor de la timpan la urechea interna. Nu i-a fost pus atunci un diagnostic si nici mai tarziu, cand tinnitusul a devenit permanent. Invatase intre timp sa citeasca pe buze, fiindca nu mai auzea aproape deloc. A gasit refugiu in lucruri care odata ii faceau placere. S-a apucat de tricotat, si-a redecorat casa, si a investit timp si energie intr-un website despre tinnitus. Altfel, ar fi continuat sa isi traiasca constiincioasa depresiile. Se gandea insa in permanenta la cei doi baieti ai sai, carora nu le spusese de tinnitus, si la sotul care i-a fost mereu alaturi, singurul care stia cu ce se lupta.

Cand tinnitusul se iveste pentru prima data e un semnal complet nou, fara sa aiba vreun tipar in memoria auditiva. Pana ca pacientul sa inteleaga ce presupune, e primit cu suspiciune. „Se va inrautati?”, „Oare am o tumoare?”, Tinnitusul devine o amenintare, care la fel de usor se transforma in fobie. Teama de necunoscut inrautateste tiuitul.

„ Aceste emotii negative au ca efect amplificarea tinnitusului si se creaza astfel un cerc vicios greu de oprit”, spune Andreea Raduta.

La baza Tinnitus Retraining Therapy sta reeducarea sistemului auditiv la nivel subconstient, pentru ca pacientul sa accepte afectiunea, indiferent cat de neplacuta este. Intregul proces, cel mai popular la momentul actual pentru ameliorarea tinnitusului, e de regula condus de o echipa multidisciplinara de specialisti: ORL-ist audiolog, ORL-ist si psihoterapeut. In partea subconstienta a creierului, care vizeaza auzul, dincolo de urechea interna, dar inainte de perceptia constienta a sunetului, celulele nervoase sunt programate sa detecteze semnale sonore din nevoia de a auzi. Terapia de reeducare implica reprogramarea acestor retele de celule care detecteaza in mod selectiv „muzica creierului” din sistemul auditiv. In Romania, prima sedinta de consiliere audiologica din cadrul TRT a avut loc in aprilie 2011 la Clinica Urechii din Bucuresti, la care psihoterapeuta Andreea Raduta e colaborator.

O metoda ajutatoare in programul complex de readaptare a pacientilor cu tinnitus o constituie sunetul alb. „Sunetele albe sunt folosite in terapia pacientilor prin aparate de auz care emit sunete ce mascheaza tinnitusul pentru a facilita somnul, de exemplu”, spune Andreea Raduta. Chiar daca rolul sunetului alb nu e de a masca in totalitate tiuitul, fiindca ramane de regula la o intensitate mai scazuta a frecventelor, face tinnitusul mai suportabil.

Gabriela era in Germania cativa ani mai tarziu, cand a vazut un magazin de proteze pentru tinnitus. Era inchis, dar s-a uitat mirata mult timp in vitrina. Ar fi vrut ca si in Romania sa se stie mai multe despre tinnitus la vremea respectiva. Proteza nu avusese niciodata.

Fara sa realizeze, Gabriela a intuit terapia sunetului alb. Isi daduse seama ca valurile marii o linistesc, asa ca profita de ocazie si mergea cateva zile pe luna vara la mare, iar acasa isi luase o fantana de interior ca sa mascheze tiuitul cu clipocitul apei. In 2009, la mai bine de 10 ani de la primul tiuit, Gabrielei i se facea implant cohlear, pentru a-i reda auzul, operatie pe care a amanat-o multi ani la rand de teama ca va surzi de tot. A fost dezamagita cand, dupa interventie, desi auzea bine, tinnitusul inca persista (s-a diminuat in timp). Fusese un soc sa auda vocea sotului si se bucura de micile detalii ca fosnetul lenjeriei de pat sau suieratul vantului. Gabriela spune ca acum aude de nota 9, chiar daca tinnitusul e tot acolo, si ca nu mai observa micile detalii.

Cautarile de hair dryer noise pe Google m-au dus la clipuri pe YouTube cu inregistrari de foehn facute de amatori. Unele aveu sute de mii de vizualizari si sute de comentarii de la oameni ca mine, pentru care foehnul a devenit un obiect indispensabil. Am fost surprinsa si usurata in acelasi timp sa vad cat de raspandita e practica. Asa am ajuns sa citesc despre sunetul alb, sa probez si alte sunete, curioasa daca au acelasi efect linistitor, sa imi instalez aplicatii de sunet alb pe telefon, pe care sa le sterg imediat fiindca mai mult ma enervau. Nimic in afara zgomotului autentic nu ma multumea. In toate cautarile mele lipseau insa raspunsuri care sa explice implicatiile psihologice ale sunetului alb si ce declanseaza nevoia repetata de a-ti petrece o buna parte din zi cu un huruit pe care multi il gasesc deranjant.

Discutiile cu Keren Rosner, psiholog si psihoterapeut, m-au ajutat sa inteleg ca efectul indus de sunetul alb, zgomotul de fond care are acelasi ritm monoton, se manifesta ca o transa usoara. In cazul meu, insemnatatea foehnului variaza, dar e strans legata de doua constante din copilarie: derularea repetitiva a episodului cu fetita, a carei rezolutie era intotdeauna pozitiva, si prezenta mamei.

Ori de cate ori ma preocupa lucruri cu o finalitate imediata, la nivel inconstient, sunetul imi da o securitate interioara, si imi reconfirma faptul ca lucrurile vor iesi bine. Cand sunt ingandurata sau stresata, foehnul e o prezenta exterioara care diminueaza intensitatea gandurilor si readuce un echilibru. Alteori, cand nevoia de sprijin e mare, sau cand ma simt singura, sunetul se transforma intr-un vehicul prin care retraiesc emotia din copilarie si il asociez cu siguranta pe care o traiam atunci cand mama imi descurca zulufii in timp ce imi usca parul. Nevoia mea de a avea foehnul mergand e centrata pe o emotie pozitiva accesata inconstient.

Acum, foehnul pe care mi l-au facut cadou parintii merge cam de doua ori pe zi, sase zile din sapte, in calupuri de cate 20-30 de minute. Cand ma pregatesc dimineata in fata oglinzii, e asezat pe pervazul geamului si merge in gol. Pe noptiera il las seara, cand citesc, si merge in gol. Cand stau la birou acasa, il pun intr-un sertar, proptit de niste carti, si merge in gol. Singura diferenta e ca acum stiu de ce merge in gol.

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Cum influenteaza trecutul actuala viata de cuplu

Articol aparut pe site-ul www.eva.ro (http://www.eva.ro/dragoste/relatii/cum-influenteaza-trecutul-actuala-viata-de-cuplu-articol-61001.html) , in mai 2014

355520l-640x0-w-0f16a262[1]

Cu toţii ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi alături de partenerii noştri, să nu suferim şi să avem o relaţie cât mai bună pe termen lung.

Cu toate acestea, în relaţiile de cuplu putem pune în joc şi comportamente distructive, infantile, de care nu suntem conştienţi şi care pot slabi sau strica relaţia mult dorită.
Se naşte întrebarea de unde vin toate aceste lucruri? Ne poate afecta trecutul nostru actuala viaţă de cuplu? Ne poate influenţa ceea ce am trăit ca şi copii în familiile noastre relaţia de iubire din prezent? Ne mai pot durea încă răni neînchise din istoria personală de viaţă? Dacă de pildă, ne-am simţit neiubiţi, neacceptaţi sau neînţeleşi de către părinţii noştri în copilărie, putem oare proiecta aceste trăiri emoţionale asupra partenerului? Suntem oare conştienţi de ceea ce ni se întâmplă şi de consecinţe?
Cel mai probabil aceste aspecte de fineţe ale unei dinamici relaţionale de cuplu rămân neobservate şi neconştientizate. Când într-o relaţie de cuplu partenerii intră într-o zonă de conflict sau  comunicarea in cuplu lipseste, ei sunt tentaţi mai degrabă să dea vina unul pe celălalt şi să se distanţeze.
Mult mai rar se întâmplă ca fiecare să îşi facă un examen onest de conştiinţă şi să îşi asume anumite puncte personale mai slabe sau vulnerabile care pot fi implicate în generarea conflictului. De exemplu, o femeie care în copilărie a avut un tată dur, distant, rece emoţional poate fi înclinată inconştient să intre în relaţie cu un bărbat având aceste caracteristici. Sau ea va pune automat în joc anumite comportamente care pot determina un bărbat să devină distant, rece emoţional. Relaţia inconsistentă cu tatăl ei a împiedicat-o, din păcate, să aibă încredere în ea şi în feminitatea ei şi poate proiecta paternul relaţiei fiică-tată în relaţia cu partenerul de cuplu.
O relaţie bună tată-fiu poate asigura succesul copilului devenit bărbat într-o relaţie de cuplu.

Conştient sau inconştient, fiul va aduce în relaţia cu viitoarea sa soţie modelul tatălui. Dacă tatăl devalorizează sau dispreţuieşte femeile şi feminitatea, de exemplu, şi fiul poate fi tentat să adopte mai târziu aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales în inconştientul său.

Cum să te eliberezi de trecut?

Pentru a ne putea elibera de trecutul nostru, de modul în care am funcţionat ca şi copii în relaţia cu părinţii noştri, pentru a nu afecta negativ relaţia de cuplu putem începe o psihoterapie, proces ce ne va ajută să fim mai autentici şi să putem avea o relaţie de cuplu armonioasă.
Rănile şi traumele existente în trecutul nostru nu se văd, însă au lăsat urme adânci în sufletele noastre. Este nevoie de multă compasiune, blândeţe şi înţelegere atât faţă de propria suferinţă, cât şi faţă de limitele părinţilor noştri care poate ne-au rănit sau ne-au transmis fără să vrea propria lor suferinţă psihică şi incapacitate de a se bucura de viaţă şi de iubire.
Este nevoie de multă iubire şi căldură faţă de noi înşine pentru a ne putea detaşa de trecutul nostru şi a putea construi o relaţie de cuplu solidă. A trăi prinşi în trecut este ca şi cum am vedea lumea prin nişte geamuri înnegrite, plină de zgură. A trăi în prezent presupune să curăţăm acele geamuri prin care îl privim pe celălalt (inclusiv pe partenerul de cuplu) pentru a-l putea vedea cât mai bine şi mai clar.
Articol realizat de Psihoterapeut Andreea Răduţă www.epsihoterapie.ro

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Sa-i invatam pe copii sa ierte

Articol aparut pe site-ul www.carteacopiilor.ro, mai 2014(http://www.carteacopiilor.ro/blog/sa-i_invatam_pe_copii_sa_ierte.html)

dolto_iertarea[1]

Vă mai aduceți aminte cum vă simțeați atunci când erați mici și îi mai supărați pe cei dragi? Cum reacționau părinții voștri atunci când greșeați? Vă iertau sau mai degrabă vă pedepseau? Aveați curaj să le spuneți părinților adevărul sau erați tentați să vă ascundeți, să disimulați atunci când îi dezamăgeați? Vă simțeați protejați și în siguranță în relația cu părinții, orice ați fi făcut, sau vă era teamă de reacțiile lor, de impulsivitatea lor, când încălcați anumite așteptări sau reguli familiale?

Acum cum vă comportați când copiii voștri vă supără?

De ce să-i iertăm pe cei mici, în loc să-i pedepsim?   

În cartea sa „Educația prin iubire”, scriiorul și pediatrul Ross Campbell ne învață cât de important este să-i putem ierta pe copii atunci când greșesc și le pare rău. Copiii sunt în formare și sunt imaturi emoțional. Mult mai important este să-i acceptăm pe copii așa cum sunt și atunci când ne dezamăgesc să le explicăm cu calm consecințele acțiunilor lor. Comportamentul de zi cu zi al părinților acționează ca un model psihologic extrem de puternic care modelează personalitatea copiilor. Iertându-și copiii, părinții îi învață pe cei mici să se ierte și să îi ierte și pe ceilalți când greșesc față de ei.

Louise Hay, autoare a mai multor cărți pe tema iubirii și autovindecării,  ne ajută să conștientizăm cum lipsa iertării și resentimentele față de alții acționează toxic în timp  asupra psihicului și corpului nostru, ca o linguriță de otravă pe care o înghițim zilnic.      Se pare că adeseori, într-o manieră aproape automată, părinții își pedepsesc copiii atunci când aceștia greșesc, sădind în sufletele celor mici teamă, resentimente, ostilitate.

Părinții care aleg să își pedepsească copiii o fac în diverse moduri:  pot să nu mai vorbească cu copiii o perioadă, îi ignoră, îi jignesc sau îi etichetează, le reduc diverse beneficii (cum ar fi uitatul la televizor sau dulciurile) sau le aplică corecții fizice.         Mesajul transmis astfel copilului este de fapt „Ești rău, nu meriți să fii iubit”.

În timp, copilul se deconectează de la energia iubirii, suferă, se simte neacceptat. Ajuns, la rândul său, părinte, este posibil să-și pedepsească și el copiii aspru atunci când greșesc, perpetuând astfel un model parental negativ adânc interiorizat.

A ierta nu înseamnă că-i dăm dreptate celui care ne-a rănit, nu implică faptul că-l aprobăm pe cel ce ne-a făcut rău, afirmă Louise Hay. Iertarea este un act spiritual înalt, greu de realizat, ce presupune un nivel superior de conștiință prin practicarea empatiei și a compasiunii. Este important să înțelegem că persoana care ne-a rănit, trădat sau dezamăgit are probabil „răni psihologice” neînchise din propria copilărie și să încercăm s-o privim cu compasiune. Lipsa iertării combinată cu furie, resentimente sau chiar ură ne face rău atât nouă înșine, cât și celorlalți. Iertarea este cea care face posibilă renașterea emoțională.

Greșelile se pot repara

În cartea pentru copii „Școala urșilor – Pozna lui Jackie” de Hiroyuki Aihara și Nami Adachi,  putem descoperi o lecție emoționantă despre iubire, toleranță și iertare pe înțelesul celor mici, însoțită de imagini foarte sugestive. Jackie jucăușa și poznașa, cea mai mică surioară a familiei de ursuleți, strică din greșeală plăcinta cu dovleac la care au muncit toți  pentru a o duce la târg să o vândă. Cei unsprezece frățiori ursuleți se supără foc. Încercând să-și repare greșeala, ea merge singură  cu plăcinta la târg, dar nimeni nu i-o cumpără. Începe și ploaia, iar Jackie nu mai este așa de veselă. Apar atunci frățiorii ei ursuleți deghizați în cumpărători care încearcă să o consoleze pe Jackie. Ea se simte tristă și rușinată și începe să plângă. În final cei doisprezece ursuleți mănâncă împreună cu poftă delicioasa plăcintă pe care ei au făcut-o. Din acesta scenă  cei mici pot înțelege cum, atunci când îți pare rău că ai greșit, poți fi iertat și ajutat de cei dragi.

Adeseori, greșelile se pot repara. Atunci când greșim față de ceilalți, nu înseamnă că suntem răi, ci pur și simplu în momentul respectiv atât am putut să facem ținând cont de istoria noastră de viață, de nivelul personal de înțelepciune și maturitate.

Cum să ne cerem iertare?

Cuvintele „Iartă-mă”, „Îmi pare rău” sau „Cum pot să-mi repar greșeala?” sunt de mare preț în relațiile dintre oameni. Puțini  reușesc să-și ceară iertare și să încerce să îndrepte situația atunci când i-au rănit pe ceilalți, poate fără să-și dea seama. Aceste cuvinte mențin o sănătate emoțională a relațiilor dintre oameni și îi putem învăța și pe cei mici să le folosească.

Greșelile pot fi și prețioase, mai ales atunci când învățăm din ele și   reușim să transformăm într-o manieră creativă o situație negativă, defavorabilă, într-o situație nouă, pozitivă.      Atunci când ne cerem iertare sincer și celălalt (care poate fi prieten, părinte, soț, partener sau copil) nu ne iartă și păstrează resentimente și supărare față de noi, este necesar să ne iertăm în primul rând pe noi înșine. Putem și să ne rugăm pentru vindecarea relației cu persoana pe care am făcut-o să sufere. În acest fel, chiar în situații aparent fără ieșire, relațiile dintre oameni se pot transforma și vindeca.

Andreea Răduță,

psiholog și psihoterapeut

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Copiii au nevoie sa fie oglinditi emotional

Articol aparut pe site-ul www.carteacopiilor.ro, ianuarie 2014 ( http://www.carteacopiilor.ro/blog/copiii-au-nevoie-sa-fie-oglinditi-emotional.html )

ENGLISH VERSION: http://www.epsihoterapie.ro/2014/11/children-need-to-be-emotionally-reflected/

Copiii au nevoie să fie oglindiți emoțional

de Andreea Răduță, psiholog și psihoterapeut

 

Adeseori părinții moderni sunt preocupați intens numai de performanțele intelectuale ale copiilor lor. De la vârste tot mai mici, copiilor li se cere să învețe limbi străine, să știe să utilizeze calculatorul sau chiar să citească. Din păcate însă, copiii nu sunt suficient educați și pe plan emoțional. Pentru a se dezvolta armonios, ei au nevoie să fie ascultați și înțeleși și atunci când trec prin diverse stări emoționale care îi pot devasta precum un uragan. Întotdeauna este benefic și terapeutic pentru copii să vorbim cu ei atunci când simt teamă, furie sau tristețe, deoarece „pulsiunile activate se calmează datorită întâlnirii cu cineva care ascultă” (Françoise Dolto). Este bine să le transmitem cât mai des cu putință mesaje de genul „sentimentele tale sunt importante pentru mine și îmi voi face timp să le ascult”.

Să nu fugim de emoțiile copiilor noștri

Oglindirea emoțiilor presupune în primul rând înțelegerea acestora de către părinte. Pentru aceasta părintele va încerca să se pună cât mai bine în pielea celui mic, utilizînd empatia. Apoi părintele are misiunea delicată de a-l liniști pe copil, explicându-i cum se numește emoția pe care cel mic o simte (de exemplu: „Cred că ești supărat pe mine pentru că am întârziat să te iau de la grădiniță. Așa este?”). Copilul va fi invitat să se descarce emoțional și va fi ascultat fără să fie învinovățit pentru ceea ce simte. („Vrei să-mi spui mai mult despre ce ai simțit?”). Emoțiile nu trebuie judecate, întrucat ele nu sunt bune sau rele, ci trebuie luate ca atare și acceptate. Părintele își va exprima compasiunea și iubirea față de copil și-l va mângâia sau îmbrățișa pentru a-l ajuta să se simtă mai bine. („Îmi pare rău că te-ai speriat și ai crezut că nu mai vin să te iau de la grădiniță. Te iubesc mult.”). Apoi îl va reasigura emoțional („O să încerc să nu mai întârzii sau să anunț dacă vreodată se va mai întampla. Vreau să am grijă de tine cât mai bine și-mi doresc să fii fericit.”).

De ce fac copiii crize de furie?

Educația emoționala a copiilor poate fi consolidată și cu ajutorul unor cărti de psihologie infantilă ilustrate sugestiv și pe înțelesul copiilor, cum ar fi cele de Catherine Dolto, (medic și scriitoare, fiica binecunoscutei pediatre Françoise Dolto). În română au apărut: „De ce fac copiii crize de furie?”, „Cum să ne învingem teama?”, „De ce spun copiii nu” și „Așteptând un frățior sau o surioară”. Personal am utilizat aceste cărți în cabinet, în lucrul cu copiii, dar și cu părinții acestora.

În cazul unui băiețel de 7 ani care era furios și avea și probleme de adaptare în clasa I am ales să-i citesc „De ce fac copiii crize de furie?”. Ne-am uitat împreună la ilustrații și le-am discutat. Băiețelul din carte, atunci când se supăra foarte tare se simțea „puternic ca o gorila furioasă”. Apoi încerca să alunge gorila, dar nu reușea întotdeauna. Gorila pleca mai repede dacă oamenii mari înțelegeau de ce e așa de furios. În final, după ce era oglindit emoțional de către adulți, copilul se liniștea și se simțea „puternic ca o gorilă uriașă și bună”. Băiețelul din terapie s-a regăsit în băiețelul din carte. A realizat și un desen prin care și-a exprimat furia, în care apărea un personaj negativ cu un bici în mână care le facea rău copiilor, numit de băiețel „Păpușa ucigașă”.

Când părinții au venit la ora de consiliere parentala, le-am arătat și lor cartea „De ce fac copiii crize de furie?” și desenul realizat de copilul lor. Tatăl copilului a realizat imediat: „Eu sunt păpușa ucigașă cu biciul în mână din desen. Eu sunt cel care-i fac rău fiului meu. Eu l-am bătut și l-am certat des când m-am înfuriat. Acum înțeleg de ce este atât de furios și, deși este atât de mic, are probleme în relația cu ceilalți”.

Ulterior demersul terapeutic s-a axat pe exprimarea iubirii și a compasiunii tatălui față de fiul său. Tatăl își iubea fiul, dar nu știa cum să-și arate sentimentele într-o manieră potrivită. Am ales să lucrez simbolic mai departe și m-am bazat în acest caz pe povestea lui „Colț Alb” de Jack London. Aidoma lui Colț Alb, tratat atât de rău de oameni, sălbăticit, însingurat și neîncrezător, băiețelul de șapte ani adus la terapie se sălbăticise și nu reușea să aibă relații armonioase cu oamenii din jurul său. Colț Alb a învățat din nou să iubească atunci când noul său stăpan i-a arătat iubire, nu l-a pedepsit nici măcar atunci când i-a sfâșiat mâna, ba chiar s-a jucat cu el. Tatăl băiatului a înțeles că numai iubirea și construirea unei relații de prietenie și încredere cu fiul său îl vor ajuta pe acesta. În timp, ca și Colț Alb, băiețelul a fost îmblânzit. Pe măsură ce s-a simțit acceptat, înțeles și iubit de tatăl său, comportamentele agresive de la școală și de acasă s-au redus simțitor. Tatăl acestui copil a avut la rândul său o copilărie grea, tristă, nu a fost înțeles și oglindit emoțional de către părinții săi. S-a simțit adeseori furios deoarece a fost nedreptățit și a continuat să se înfurie ușor și atunci când a devenit tătic. Adeseori anumite pattern-uri emoționale negative se transmit trans-generațional.

Și părinții au nevoie să-și înțeleagă propriile emoții

Adulții ale căror emoții nu au fost conținute și oglindite când au fost mici poartă încă în sufletele lor aceste răni vechi. Copilul interior din ei poate continua să sufere, să fie speriat sau furios și le este greu să-l linistească atunci când trec prin situații de viață mai delicate. Ei îi pot spune copilului interior din ei înșiși acele cuvinte magice pe care poate nu le-au auzit niciodată: „Știu că te simți speriat și singur. Îți vine s-o iei la fugă sau să te ascunzi undeva. Îmi pare rău că-ți este greu. Sunt alături de tine. Te poți baza pe mine. Te iubesc și voi avea grijă de tine, orice ți s-ar întâmpla”. Astfel se poate produce o vindecare a suferinței emoționale din trecut.

Pentru a fi părinți suficient de buni și a fi capabili să-și conțină și să-și oglindească adecvat copiii, adulții au nevoie să aibă o relație bună cu ei înșiși în primul rând, plină de iubire și compasiune, mai ales atunci când experimentează emoții puternice și mai greu de gestionat. Apoi vor putea să-și ajute și copiii să-și exprime la rândul lor emoțiile, să și le înțeleagă, să le accepte și astfel să le umanizeze.

Copiii care au un bun contact cu viața lor emoționala au mult mai multe șanse să devină adulți stabili, puternici și adaptabili, spre deosebire de copiii ale căror emoții sunt respinse, criticate sau blamate de părinți. Cred că Antoine de Saint Exupery a exprimat un adevăr universal privind raportul dintre emoțional și rațional surprins în acest citat foarte frumos din „Micul Prinț”: „Limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”.

Andreea Răduță, psiholog și psihoterapeut

www.epsihoterapie.ro

Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Povara rolurilor traditionale

Articol aparut in Revista Psychologies, octombrie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/povara-rolurilor-traditionale-2139088

gospodina-ce-spala-geamuri

Desi suntem in mileniul trei, societatea romaneasca are, in continuare, unele influente traditionaliste, inclusiv daca ne gandim la rolurile din cadrul familiei. Studiile superioare, job-urile bune nu protejeaza in totalitate si, dupa o vreme, unele femei nu se mai simt apreciate si dorite de partenerii lor, ceea ce duce la o transformare a feminitatii si la alterarea increderii in sine.

Multe femei ajung ca, in casnicie sau in unele relatii de lunga durata, sa isi piarda identitatea. La inceputurile povestii de iubire, acestea nu se temeau sa se arate asa cum sunt si nu se temeau sa isi vada partenerul cu ochii sufletului. Se simteau libere, fericite, apreciate, seduse de partener, feminine si increzatoare.

Apoi s-au casatorit, au devenit mame, au avut multe responsabilitati, anii au trecut peste ele si s-au simtit mai putin implinite in relatia de cuplu. S-au simtit nevazute de cel iubit, neascultate, neinsotite ca odinioara, neatragatoare. Multe femei casatorite trec prin aceasta rana a respingerii feminitatii de catre sotii lor, care le inscriu in rolul de nevasta si de mama si se deconecteaza de la pasiune, de la ceea ce odinioara i-a facut sa se indragosteasca de ele.

Pulsul realitatii

In cabinet, am ascultat adesea povestile unor femei triste, indepartate drastic de propria lor feminitate, care nu se mai simteau iubite de sotii lor si considerau ca poate au ele o problema sau nu mai sunt atragatoare. Unele ca incercau sa se refugieze in munca, altele – in relatia cu copiii, nu mai suportau suferinta si divortau ori gaseau o alinare in relatia cu alt barbat. Prin comportamentul partenerilor (adesea inconstient), ele erau impinse treptat sa-si piarda increderea in sine, frumusetea si identitatea.

O femeie aflata in terapie imi povestea cat de ranita s-a simtit de faptul ca sotul ei nu mai facea de ani de zile dragoste cu ea. A slabit, si-a schimbat vestimentatia, a incercat sa creeze mereu o atmosfera tandra, placuta in cuplu, s-a straduit sa faca tot ceea ce ii cerea sotul, pentru a-l multumi. Din pacate, relatia nu a mai renascut. Sotul avea o viata dubla, avea o amanta, si in cele din urma doamna respectiva a divortat. In terapie, ea si-a regasit feminitatea pierduta si, treptat, si-a recapatat increderea in sine.

O alta femeie, prinsa intr-o relatie de inegalitate cu partenerul sau, viseaza cum il urmareste peste tot in oras, cu spatele cocosat, la circa doi metri in urma lui, ca un caine credincios. Explorand in terapie visul si simbolul cainelui credincios stapanului, aceasta femeie a avut un insight despre cum era, de fapt, relatia ei de cuplu. Spatele – odinioara drept si frumos – era acum cocosat, apasat de presiunea pe care partenerul o punea asupra ei, pentru a fi pe placul sau. Dintr-o femeie patimasa si mandra, se transformase intr-o fiinta umila, ascultatoare, rusinata de farmecul si calitatile sale. Din iubire pentru partener, ea, practic, isi sacrifica intreaga identitate feminina.

Inchisoarea rolurilor traditionale

Multi romani insurati, in timp, isi trateaza sotiile ca pe un bun personal, ca pe un obiect, sunt autoritari si dezvolta un comportament de stapan in relatia de cuplu. Odata cucerita, inscrisa in rolul de sotie si, eventual, de mama, femeia isi pierde farmecul in ochii barbatului, care poate fi tentat sa plece iar la „vanatoare“. Doamnele – blocate si ingropate ca femei de catre sotii sau partenerii lor, aidoma nevestelor lui Barba Albastra, care le tinea ascunse sub pamant, fara lumina soarelui – trebuie sa stie ca mai pot schimba ceva.

Pot incerca sa se regaseasca pe ele insele, sa faca lucrurile care odinioara le faceau placere, sa iasa in lume, sa-si intalneasca prietenele, sa-si cumpere lucruri placute inimii lor, sa asculte muzica ce le face sa se simta bine, sa scrie tot ceea ce simt, sa se conecteze la frumusetea uimitoare a naturii. Sa inceapa sa isi asculte din nou sufletul si sa faca ceea ce le dicteaza inima. Sa isi caute sau sa isi redescopere identitatea si sa nu ramana prinse doar in acele roluri maritale traditionale.

De dragul acestor roluri inscrise adanc in inconstientul colectiv, femeile ajung sa faca compromisuri si se indeparteaza de centrul fiintei lor. Femeile sunt generoase, iubitoare, iar barbatii sunt mult mai egocentrici, mai centrati pe ei. In timp, femeile pot ajunge sa dea mult si sa primeasca extrem de putin in schimb, cumuland frustrari si resentimente.

De la responsabilitatile casnice, ingrijirea copiilor sau implicarea emotionala in relatia de cuplu, femeile au mereu tendinta sa daruiasca mai mult decat barbatii. Acest subiect al diferentelor dintre sexe este tratat pe larg in faimoasa carte a lui John Gray, Marte si Venus se ciocnesc. Cum sa faci pace cu sexul opus.

Echilibrarea raportului dintre feminin si masculin

Daca, pentru barbati, dezvoltarea sufleteasca ar presupune sa fie mai generosi, mai iubitori, mai axati pe nevoile partenerelor lor, pentru femei ar fi un real castig daca ar reusi sa fie mai centrate pe ele, mai putin dependente emotional de partenerii lor, mai libere sa-si exprime nemultumirile si sa spuna „nu“, mai capabile sa se gandeasca mai des la ele si la nevoile lor.

Comportamentul rolurilor traditionale femeie-barbat poate fi spart daca femeia invata sa dea cu masura, echilibrat, in raport cu ceea ce primeste si sa se deschida totodata catre a primi mai mult. Doar ca e nevoie de curaj si de o lupta interioara cu prejudecatile si asteptarile familiale si sociale privind rolul traditional de sotie. In mod clasic, barbatul este cel care risca si lupta pentru a cuceri ceea ce isi doreste. Dar si femeile pot avea de castigat mult daca invata sa riste un fals confort emotional pentru o relatie mult mai vie si autentica cu partenerul. Daca au curajul sa fie sau sa redevina ele insele!

In cuplurile vii, autentice, femininul si masculinul se impletesc fara ca vreunul sa predomine. Atat femeia, cat si barbatul pot pune in joc, in functie de situatia de viata cu care se confrunta, o atitudine feminina sau una masculina. Relatia dintre cei doi este transformatoare si transcede rolurile rigide traditionale de cuplu, prescrise de traditie, prezente in inconstientul colectiv si perpetuate transgenerational.

Modalitate de control?

Inradacinat adanc tot in mentalitatea traditionala, exista si acest cliseu, potrivit caruia barbatul este stalpul familiei si, ca atare, trebuie sa castige mai mult decat sotia lui si sa fie mai puternic decat aceasta. Este vorba de fapt despre o lupta pentru putere, care il poate determina pe un anumit tip de barbat sa se simta amenintat sau „slab“ atunci cand sotia lui incepe sa aiba succes, sa castige mai mult decat el sau sa aiba o pasiune careia i se dedica cu intensitate.

Simtindu-se inferior, barbatul isi poate face partenera sa sufere, mai degraba inconstient, prin criticare, intimidare sau limitarea libertatii ei de actiune. Efectul pe termen lung ar fi erodarea increderii in sine a femeii. Intr-o relatie armonioasa si frumoasa de cuplu, competitia si lupta pentru putere nu au ce cauta. Fiecare se bucura de momentele de succes ale partenerului si il sustine si incurajeaza pentru a se implini sufleteste si profesional. Succesele sunt impartasite si admirate, nu sabotate.

Adeseori, insa, in relatia de azi a femeilor cu barbatii, predomina tema puterii si a controlului (cine e mai puternic in cuplu, cine castiga mai multi bani, cine ia decizii importante etc.) si mai putin tema iubirii. Acolo unde exista cu adevarat iubire, nu exista lupta pentru putere si acolo unde femeia si barbatul se lupta in relatia de cuplu, nu exista iubire autentica. Femeile au de castigat mult in planul dezvoltarii lor daca isi pastreaza si onoreaza feminitatea innascuta, daca sunt naturale si spontane, constiente de atuurile lor feminine si de tot ceea ce le este specific, daca pot fi complementare masculinitatii si nu in opozitie sau competitie cu ea.

Granita catre violenta domestica

In cuplurile in care exista violenta domestica, se consteleaza (se cristalizeaza) la nivel inconstient, un agresor si o victima. Barbatul se conecteaza la aspectul arhetipal al masculinitatii, cu polul de putere si cruzime fata de cei slabi, adica la „tiran“. Situatia este descrisa pe larg de autorii Robert Moore si Douglas Gillete in cartea Rege, razboinic, magician sau amant. Redescopera arhetipurile masculine. Potrivit autorilor, exista etape sinuoase, prin care adolescentul devine barbatul matur, in deplinatatea sa. „Tiranul“ reprezinta o manifestare imatura a umbrei arhetipului regelui si este departe de masculinitatea matura, inteleapta si constient asumata, care presupune protejarea si compasiunea fata de cei mai slabi sau vulnerabili, cum ar fi femeile si copiii.

Slaba incredere in sine si teama de abandon permit, treptat, pierderea feminitatii

La situatiile ce duc la pierderea identitatii feminine sunt mai sensibile acele femei care au o incredere mai mica in ele insele, care au trait intr-o familie in care feminitatea lor nu a fost suficient valorizata, ceea ce a impiedicat asumarea in interior a puterii feminine. Sunt mai predispuse abuzurilor in relatia de cuplu femeile care au suferit abuzuri in copilarie, deoarece, inconstient, atrag in viata lor barbati cu potential de agresori sau de „tirani“. Dar se pot deconecta de la feminitatea lor si femeile care isi iubesc sincer partenerul si au tendinta de a se sacrifica pentru acesta si de a darui prea mult.

Impactul relationarii defectuoase intre parinti asupra copiilor

In cazul in care mama este devitalizata, lipsita de puterea ei feminina si de increderea in sine insasi, iar tatal este autoritar si tinde sa puna in joc aspectul dur, puternic, tiranic al masculinitatii si e lipsit de compasiune, copiii vor avea de suferit la nivelul dezvoltarii identitatii lor sexuale. De exemplu, fetita se poate identifica profund cu suferinta mamei si sa atraga in viata ei de adult un barbat asemanator ca tip psihologic tatalui ei.

Sau, dimpotriva, poate fi revoltata de ceea ce i se intampla mamei si poate intelege faptul ca nu este asa bine sa fii femeie. Fetita se poate masculiniza, incercand sa se protejeze, si poate respinge feminitatea si manifestarile ei. Baiatul, la randul sau, se poate identifica cu tatal si poate deveni un viitor barbat dur, puternic, rupt de sensibilitatea si emotiile sale. Sau se poate revolta, considerand ca masculinitatea este ceva nedemn.

In incercarea de a-si proteja mama, nu va reusi sa isi dezvolte pe deplin potentialul masculin. Poate deveni un barbat opus tatalui sau, mult prea sensibil. Cand mama si tatal se afla intr-o relatie echilibrata si iubitoare, se respecta reciproc si apreciaza diferentele existente intre sexe, si pentru copii va fi mai usor sa isi dezvolte o identitate feminina si, respectiv, masculina sanatoasa si autentica. Ei pot avea sansa, ca adulti, sa atraga in viata lor persoane echilibrate, armonioase.

Autor: Andreea Raduta, psihoterapeut jungian autonom – epsihoterapie.ro

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum le vorbim copiilor despre moarte

Articol aparut in Revista Psychologies, octombrie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cum-le-vorbim-copiilor-despre-moarte-2139071

ilustratie-nocturna

Moartea sau „marea trecere“ este un fenomen natural, despre care putini adulti pot vorbi deschis, cu calm si acceptare. Un subiect ce nu mai trebuie sa fie tabu sau confuz, ci tratat corect, cu beneficii atat pentru parinte, cat si pentru copil. Psihologul Andreea Raduta detaliaza.

 

Probabil ca fiecare s-a lovit de tristetea disparitiei unui bunic, sau plecarea mult mai devreme dintre noi a unui parinte sau frate. Ciclul vietii are doar un singur sens si daca uneori noua, ca adulti, ne este greu sa il asumam si ne tulbura, pentru copii este cu atat mai dificil. Unii parinti aleg varianta ingerasilor, a Raiului, altii prefera sa inventeze schimbari de domiciliu in indepartate tari straine, in speranta ca fiul sau fiica, fiind foarte mica, va uita de prezenta respectivei persoane si nu va mai pune intrebari.

Altii, devastati de pierdere, supraresponsabilizeaza copilul prin fraze de genul: „Daca tati nu mai e, tu ai ramas barbatul in casa“ sau creeaza, involuntar, un sentiment de abandon: „Acum am ramas singuri“. Gestionarea si explicarea plecarii din aceasta viata a cuiva drag trebuie sa se faca cu tact, sinceritate, si fara a crea temeri care vor creste si ele odata cu copilul. Ghid pentru abordarea corecta a unui subiect delicat.

Puterea exemplului

Inca de la varsta de trei-patru ani, marcata profund de cunoscutele „de ce“-uri, copiii nostri ne pot bombarda cu diverse intrebari, printre care isi fac firesc aparitia si cele legate de viata si de moarte. Ca parinti, este bine sa fim pregatiti si sa le prezentam micutilor realitatea intr-o maniera cat mai fireasca, neanxioasa, apeland chiar si la exemple plastice, usor de inteles, din natura, cum ar fi ciclul de viata al unei plante.

Manifestarile doliului

Ca si adultul, copilul va trece printr-o perioada de doliu. In cazul acesteia, copiii se pot manifesta extrem de diferit: fie prin apatie, mutism, dezinteres pentru scoala si ce se intampla in jurul lor sau prin tristete, plans, furie si manifestari violente. Ar fi de dorit ca parintii sa inteleaga suferinta copilului, sa o accepte si astfel sa-i dea voie acestuia sa fie trist sau furios, pentru a facilita descarcarea si eliberarea de emotiile negative pe care le simte. Fara exteriorizarea emotionala, copiii pot trece prin blocaje, energia lor psihica poate stagna si depasesc mult mai greu perioada de doliu.

Exprimarea simbolica a durerii

Exprimarea simbolica este indicata pentru copii, ca sa isi revina mai usor dupa moartea cuiva drag. De exemplu, ii putem incuraja sa faca un desen, sa modeleze sau sa realizeze un colaj in care sa isi exprime sentimentele. Este bine daca le dam voie sa vorbeasca despre persoana care a murit, sa se uite pe fotografii sau sa povesteasca amintiri. Vom tine cont intotdeauna de starea emotionala a copiilor si de momentul in care ei se vor simti deschisi si pregatiti sa faca aceste lucruri. Astfel, copilul poate accepta mai usor paradoxul disparitiei fizice a unei persoane iubite, pastrand vie legatura emotionala, sufleteasca cu aceasta.

Cat si ce le spunem

Psihanalista Françoise Dolto considera ca intotdeauna trebuie sa le spunem copiilor adevarul, oricare ar fi acesta. Ei au dreptul sa cunoasca ce se intampla cand moare cineva drag, sa li se spuna imediat si pe intelesul lor despre ce este vorba, pentru a-si da glas tristetii. Sub nicio forma copiii nu trebuie mintiti sau amagiti. Este benefic si terapeutic pentru ei sa vorbim despre suferinta pe care o simt, deoarece „pulsiunile activate se calmeaza datorita intalnirii cu cineva care asculta” (Françoise Dolto).

Este bine sa transmitem cat mai des cu putinta mesaje de genul „ sentimentele tale sunt importante pentru mine si imi voi face timp sa le ascult“. De asemenea, trebuie sa retinem ca majoritatea copiilor care au suferit pierderi pastreaza dispozitia de doliu si durere in primele sase luni dupa eveniment, iar pentru ei nu este usor sa parcurga drumul refacerii si restructurarii dupa deces. Daca este nevoie, cel mic poate urma si o psihoterapie, cu ajutorul unui specialist, pentru a integra pierderea suferita si a incepe procesul de vindecare sufleteasca.

Cum le explicam moartea

Indiferent de varsta copilului, explicatiile date fenomenului mortii trebuie sa fie clare, directe si concrete. Chiar si adolescentii apreciaza acest lucru. Este preferabil ca aceste discutii sa aiba loc inainte ca un deces sa survina in familie. Copilul poate fi pregatit citindu-i o carte, ducandu-l sa viziteze un cimitir, folosind exemple din natura.

Orice copil care nu a mai fost la o inmormantare, are nevoie de o pregatire psihologica prealabila serioasa. Copiii sub sase ani cred ca moartea e reversibila, astfel incat este bine sa le dam explicatii clare, extrem de concrete, la nevoie, repetate, cum ar fi: „Bunicul tau a murit. Corpul sau nu mai functioneaza. Nu mai respira, nu mai mananca si nu mai poate vorbi“.

In functie de credinta lor, parintii le vor spune copiilor si lucruri importante legate de Viata de Apoi. Este important sa le explicam in ce consta ritualul inmormantarii si ce rost are. De exemplu: „Vor fi multi oameni la inmormantare, care l-au cunoscut si au tinut la bunicul tau. Multa lume va plange si va fi trista acolo. Este ceva normal sa plangi la o inmormantare“.

De asemenea, copiii mai mici se pot astepta ca, dupa inmormantare, corpul celui ingropat sa fie dezgropat. Aceasta, deoarece copiii mici, frecvent, ingroapa lucruri si apoi le dezgroapa. Li se poate da un raspuns simplu de genul: „Odata ce corpul unei persoane e ingropat sub pamant, acolo va ramane“.

Participarea la ceremonia inmormantarii

Parintii ii pot spune copilului: „Ne-am bucura sa fii alaturi de noi la inmormantare, dar daca nu vrei sa vii,asta e“. Specialistii in doliu infantil considera ca e bine ca cei mici sa fie incurajati, nu fortati, sa participe la inmormantare. Majoritatea copiilor doreste sa mearga atunci cand realizeaza ca intrega familie va fi prezenta.

Este important ca parintii sa le dea copiilor de ales. Cel mai bine fac fata situatiei copiii care simt ca au libertatea de a alege. Acest lucru „le confera copiilor sentimentul controlului intr-un moment in care totul in jurul lor pare complet scapat de sub control“, spune psihologul Alan Wolfelt, specialist in doliu infantil.

Pentru a putea lua o decizie, copiii au nevoie de informatii si explicatii despre ce este o inmormantare si ce urmeaza sa se intample. Este important sa li se ofere raspunsuri concrete la intrebari cum ar fi: „Cine va participa la inmormantare?“, „ce urmeaza sa se intample acolo si in ce ordine?“, „unde si cand va avea loc inmormantarea?“, „de ce se fac anumite lucruri, cum ar fi aducerea florilor si luarea mesei in grup?“ etc.

Copiii de toate varstele, ca si adultii, au nevoie sa cunoasca realitatea mortii, sa imparta durerea si pierderea suferita cu ceilalti si sa isi aminteasca de persoana care a murit. Specialistii in doliu infantil considera ca a tine copiii departe de inmormantare poate inhiba procesul doliului si acceptarea pierderii. Se adapteaza mai bine copiii care pot participa, vedea, atinge si simti astfel ca fac parte din realitatea inconjuratoare.

Altminteri, exista riscul ca ceea ce copilul isi imagineaza, sa fie mult mai rau decat adevarul. Profesionistii considera astazi ca pana si un copil de trei ani poate merge la inmormantarea cuiva iubit. Parintii pot desemna o persoana foarte apropiata de copil, eventual ruda, care sa stea alaturi de cel mic pe tot parcursul ritualului inmormantarii, sa ii raspunda la intrebari si sa il duca eventual acasa, daca este coplesit si nu mai poate sa stea pana la sfarsit.

Efectele pe viitor ale neintegrarii corespunzatoare a fenomenului mortii

Conform studiilor, copiii carora le-a fost cel mai greu dupa moartea cuiva drag, au fost aceia carora fie nu li s-a dat voie sa mearga la inmormantare, fie au fost fortati sa mearga. Copiii care nu au fost lasati sa mearga la inmormantare, pot simti ca nu au avut ocazia sa isi ia ramas bun de la persoana iubita. Pe de alta parte, copiii care au fost fortati sa mearga la o inmormantare, pot avea resentimente. Ei nu ar trebui sa fie fortati daca nu vor sa participe la ceremonie.

Orice abordare gresita a fenomenului mortii in copilarie poate avea efecte si asupra vietii de adult. Exista, din pacate, traume adanci din copilarie pe care adultul le poarta cu el, uneori toata viata. Exista adulti care se tem puternic de prezenta mortii si nu se simt in stare sa participe la inmormantari. Exista adulti care poarta in sufletul lor multa durere si tristete fata de cineva iubit pierdut in copilarie, in special atunci cand nu au fost ascultati si intelesi cand au fost mici si, ca atare, procesul doliului lor nu a fost incheiat.

Decesul parintilor sau al fratilor

In aceste cazuri extrem de dureroase, cand moare un parinte sau frate al copilului, acestuia i se va spune imediat adevarul, i se va explica situatia si i se va da de ales. Daca nu doreste sa participe la ritualul inmormantarii sau la o parte din acesta, nu va fi fortat, criticat sau facut sa se simta vinovat. Dupa inmormantare, i se va raspunde la orice fel de intrebari, si va fi sprijinit indiferent de momentul de timp sau contextul in care copilul isi va exprima liber emotiile.

In cazul mortii unui frate sau a unei surori, Françoise Dolto considera ca „o alta modalitate de manifestare a doliului este insusirea lucrurilor celuilalt. Daca copiii care continua sa traiasca, se pot bucura de unele obiecte ale copilului decedat, obiecte pe care si le doreau, trebuie incurajati“. In felul acesta, ramane ceva viu din copilul decedat, ceva ce le face placere celor vii si le sprijina evolutia. Astfel, viata merge mai departe.

Exprimarea suferintei parintilor in fata copilului

Exista parinti care vor sa isi protejeze copiii foarte mult si fie, de exemplu, nu le spun despre decesul unui bunic, fie incearca sa nu tradeze nicio urma de suferinta in fata copiilor. Insa cei mici simt oricum suferinta parintilor, lipsa lor de autenticitate, si pot deveni confuzi. Pot avea mari dificultati in acceptarea si intelegerea mortii, cu repercursiuni si in viata de adult.

Trebuie evitate extremele: a dramatiza in fata copilului, incarcandu-l cu o povara prea grea pentru el sau, pe de alta parte, a disimula, a pretinde ca totul este bine si nimeni nu sufera. Este normal daca parintii au momente in care plang ori suspina in fata copilului (la inmormantare, de exemplu), atat timp cat ii arata acestuia ca isi pot recapata controlul si pot fi ei insisi din nou.

Moartea drept abandon

Un copil poate simti abandonul si atunci cand parintii sai traiesc, dar sunt reci, absenti emotional in relatia cu el sau il trateaza ca pe un obiect. Abandonul poate fi trait de copil cand un parinte moare, si parintele supravietuitor nu se mai simte in stare sa se ocupe de nevoile sale emotionale, se impietreste si se indeparteaza pe termen lung de acesta sau cand moartea unuia ori a ambilor parinti survine brusc, neasteptat. Pe parcursul doliului, pentru a evita sentimentul de singuratate si de izolare a copilului, parintii pot avea grija sa comunice cu cel mic, sa ii arate ca ii inteleg durerea si sunt alaturi de el. Astfel, copilul se va simti in siguranta si protejat.

Greseli de evitat cand vorbim despre moarte

Cand le vorbim copiilor despre moarte, este important sa nu ii speriem, sa fim cat mai naturali si simpli in explicatii. Specialistii ne impartasesc faptul ca micutii nu au o teama innascuta de moarte. Aceasta teama este un raspuns invatat. De aceea, nu este nepotrivita nicio intrebare venita din partea lor in astfel de momente. Este bine sa le dam voie sa puna orice fel de intrebari, sa nu ii respingem. De asemenea, adultii trebuie sa aiba grija sa nu ii faca pe copii sa se simta vinovati prin intrebari de genul „de ce nu vrei sa mergi la inmormantare, nu ai iubit-o pe bunica?“.

Copiilor trebuie sa li se spuna imediat adevarul, mai ales daca au fost apropiati de persoana decedata. Ei nu trebuie mintiti sau amagiti cu explicatii de genul „bunica nu se simte prea bine“ sau „a plecat intr-o calatorie in strainatate si va sta mai mult acolo“. In aceste situatii, copiii se devitalizeaza intens, deoarece nu gasesc cuvintele necesare pentru a da glas tristetii lor. Exprimarea tristetii si a durerii de catre copii face parte din procesul emotional al doliului, si e necesara pentru integrarea pierderii suferite si inceperea vindecarii sufletesti.

AUTOR: PSIHOLOG ANDREEA RADUTA, PSIHOTERAPEUT JUNGIAN AUTONOM – WWW.EPSIHOTERAPIE.RO

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Educatia traditionalista vs educatia moderna

(Interviu aparut in Revista Psychologies, iunie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/educatia-traditionalista-vs-educatia-moderna-2137929)

Autor: 

mama si fiica pe pajiste citind o revista

Pentru tinerele mame, conflictele cu bonele ori viziunile diferite, traditionaliste, ale bunicilor nu reprezinta o noutate. Dar intr-o societate in care cartile de parenting abunda, iar seminariile de dezvoltare personala si optimizare a relatiei cu copilul sunt mai accesibile ca oricand, educatia moderna inca se loveste de principii traditionaliste. Te invitam ca, impreuna cu psihoterapeutul Andreea Raduta, sa luam pulsul societatii romanesti din punctul de vedere al educatiei.

 

S-au mai schimbat lucrurile, fata de acum 15-20 de ani?

Andreea Raduta: La noi, inca mai persista mentalitatea traditionala potrivit careia „bataia e rupta din rai“ si „pe copil sa il pupi doar cand doarme, ca sa nu il rasfeti prea tare“. In prezent, parintii au constientizat mai multe aspecte legate de rolul de parinte, prin actiuni de tip „scoala parintilor“, ateliere de parenting, carti si reviste de specialitate, forumuri de discutii online destinate parintilor etc. Dar copiii nu sunt inca respectati si tratati cu iubire neconditionata, asa cum ar merita, ci mai degraba sunt crescuti intr-o maniera autoritara, punitiva, ale carei efecte negative se vad clar in adolescenta sau, uneori, mai tarziu.

Ce efecte au corectiile fizice?

A.R.: Conform drepturilor copilului, articolul 21: „Copilul are dreptul de a fi protejat fata de oricare forme de violenta, neglijenta, abuz sau rele tratamente“, deci corectiile fizice nu ar trebui sa existe in relatia cu un copil. In cabinet am observat constant efectele devastatoare pe care bataile si agresivitatea parintilor le au asupra copiilor.

Toti copiii-problema care au intrat in terapie, marginalizati sau dati afara din scoli sau gradinite pentru comportament impulsiv si neascultare, aveau o problema de relationare acasa, cu unul sau cu ambii parinti. Orice copil tratat cu agresivitate va pune in joc, la randul sau, agresivitatea si negativismul in relatiile cu ceilalti.

Imaginea de sine a copiilor agresati fizic sau verbal are de suferit grav, iar copii ajung sa se comporte intr-o maniera negativa cu cei din jur si sa fie respinsi in plan social, deoarece ei cred despre ei insisi ca sunt „rai“, „obraznici“, „inferiori“.

Dar umilintele?

A.R.: Umilintele, cum ar fi facutul de ras in fata clasei, a prietenilor etc., au si ele efecte negative asupra copiilor. Se creeaza in sufletul celor mici un sentiment de rusine si de multe ori se nasc complexe de inferioritate, care ii fac sa sufere si ii pot „bantui“ mult timp dupa aceea.

Adultii care practica umilirea copiilor in public, de fapt nu ii respecta, nu se pot pune in locul lor, prin empatie, si de multe ori au, ei insisi, probleme de gestionare a propriei furii si agresivitati. Umilirea copiilor in public reprezinta un abuz emotional asupra acestora si, daca este repetata, poate duce la stari emotionale negative, cum ar fi: frica, anxietatea, tristetea sau ostilitatea.

Cand certam copiii, ce fraze ar trebui evitate, ca sa nu ii traumatizam?

A.R.: Criticile verbale adresate copilului, de genul „esti rau“, „esti egoist“, „esti obraznic“, „esti impiedicat“, „nu esti in stare sa…“, „nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare“ se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.

Daca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste, in primul rand, iubirea si aprecierea fata de el, micutul va deveni nemultumit de el insusi, „flamand afectiv“, va simti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.

Parintii ar putea sa isi priveasca mai des copiii, ca si cum in acel moment i-ar descoperi si ar vedea cat de frumosi, de buni si destepti sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fara a fi scoase in prim-plan sau exacerbate de criticile parintesti.

Cum corectam comportamentul copilului cand face boacane? Exista un set de „pedepse permise“?

A.R.: Ross Campbell, psihiatru specializat in consilierea copiilor si adultilor, ne propune in cartea sa Educatia prin iubire, sa inlocuim corectarea comportamentului (manifestata, in general, prin pedepsirea copilului si, mai rar, prin acordarea de recompense) cu educatia prin iubire. Autorul explica faptul ca, spre deosebire de educatia reactiva, precum corectarea comportamentului, educatia prin iubire este proactiva si se bazeaza pe anticiparea si satisfacerea nevoilor de baza ale copilului.

Prima si cea mai importanta nevoie a copilului este nevoia de afectiune. Daca ne iubim copilul neconditionat, avem toate sansele ca acesta sa coopereze si sa primeasca valorile noastre. Ross Campbell considera ca, daca unui copil care a gresit ii pare sincer rau, merita sa il iertam. Cand ne iertam copiii ce-si regreta cu adevarat faptele, ii invatam sa ierte, la randul lor, si sa se ierte.

Pedepsele sunt cea mai negativa cale de abordare a comportamentului copiilor. Parintii care aleg sa-si pedepseasca des copiii, risca sa isi piarda autoritatea in fata acestora si se pot simti neputinciosi in situatii de viata mai serioase, in care chiar ar avea nevoie sa fie ascultati de copiii lor, si acest lucru nu se mai intampla. Din pacate, de multe ori, parintii care aplica pedepse, isi pierd autocontrolul si sunt inundati de manie. Ei le transmit copiilor mesajul ca un conflict se poate rezolva numai prin forta, iar copiii preiau acest model si il pun in joc in relatia cu colegii de gradinita sau de scoala.

Cum sa le trasam limite intr-o maniera corecta?

A.R.: La fel de mult pe cat au nevoie de a fi acceptati si intelesi, copiii au nevoie si de limite. In permanenta, cei mici pot incerca sa incalce aceste limite si sa isi testeze parintii. De fapt, limitele puse corect si ne-abuziv au rolul de a proteja copiii, atat fizic, cat si emotional, si de a le crea un sentiment de siguranta.

Este bine sa le comunicam copiilor si sa le explicam limitele alese (cum ar fi ora de culcare, timpul zilnic de uitat la televizor, cantitatea de dulciuri pe care o pot manca, daca au sau nu voie sa invite prieteni acasa etc.). Este important ca limitele ce sunt alese spre binele copiilor, odata stabilite, sa si fie aplicate constant. Copiii carora nu li s-au pus limite, ajung sa ii deranjeze pe cei din jurul lor si se pot pune ei insisi in situatii de viata periculoase. Pe de alta parte, copiii carora li se pun limite, au nevoie sa fie tratati cu iubire si respect pentru a putea interioriza regulile intr-o maniera potrivita .

Care este rolul scolii in educarea copiilor?

A.R.: Educatia data de parinti nu poate depasi o anumita unilateralitate, caci mediul ramane mereu acelasi. In schimb, scoala este prima particica de lume mare, reala, care vine in intampinarea copilului si care il ajuta sa se desprinda intr-o anumita masura de mediul parintesc si sa ii dezvolte constiinta de sine.

Exista profesori si diriginti care stiu cum sa comunice cu copiii, sa ii apropie si sa ii ajute sa se deschida. Adesea, copiii pot fi fascinati de personalitatea unui profesor, de ce fel de om este si il pot lua drept model. Se spune ca nu atat cunostintele si inteligenta dascalului sunt cele care au cel mai mare impact asupra elevilor, cat personalitatea acestuia, exemplul pe care il da. Succesul unui profesor nu depinde de metoda de predare, ci de crearea unei relatii personale bune cu fiecare elev.

Ne amintim cu recunostinta de profesorii care s-au adresat omului din noi. Orele de dirigentie facute cu drag, invitarea unor specialisti din afara scolii, care pot aborda anumite subiecte importante si delicate (sexualitatea, drogurile, intimitatea, abuzurile) au, cu siguranta, impact formativ. Ideal ar fi ca scoala romaneasca sa isi propuna sa formeze nu doar minti, ci si caractere.

Pe ce ar trebui sa puna parintii accent in educarea copiilor?

A.R.: Ar fi bine ca parintii sa constientizeze ca cea mai importanta este relatia pe care reusesc sa o creeze cu copiii lor. Daca parintii isi iubesc copiii si le arata acest lucru, ii respecta si au incredere in ei, le va fi mult mai usor sa ii educe si sa le insufle anumite valori. Ross Campbell explica in cartea sa Educatia prin iubire ca, adesea, copiii dificili, negativisti, care le dau batai de cap parintilor, sunt totodata si copiii care au „rezervorul emotional gol“.

Cand apar probleme in comportamentul copiilor, in loc sa ne axam pe corectarea comportamentelor nedorite si pe pedepse, autorul ne indeamna sa ne punem intrebarea: „Oare ce nevoi afective ale copiilor sunt neimplinite?“. Daca ne vom concentra pe umplerea cu iubire a „rezervorului emotional“ al copiilor, problemele vor disparea in timp.

Care sunt cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii in educarea celor mici?

A.R.: Acestea se fac pe fondul lipsei unui suport informational si emotional adecvat privind rolul de parinte. Nu ne nastem parinti, ci devenim parinti, si toti avem nevoie sa invatam si sa exersam cum putem fi parinti mai buni pentru copiii nostri. Uneori, parintii ajung sa isi trateze copiii ca pe niste obiecte. Copiii pot simti atunci ca nu sunt vazuti, nu sunt ascultati, simt ca parerea sau emotiile lor oricum nu conteaza.

Parintii gresesc atunci cand uita ca fiecare copil este unic si ca are niste nevoi si un mod de a fi unic, care trebuie respectat si valorizat. Ei sunt tentati sa fie autoritari cu copiii lor, sa le impuna reguli stricte si sa le aplice pedepse atunci cand regulile nu sunt respectate. Parintii uita sa isi manifeste in fiecare zi iubirea, aprecierea si increderea. Poate pentru ca nu constientizeaza ca stimuli pozitivi precum zambetele, imbratisarile, laudele, incurajarile sunt cele care au cele mai puternice efecte asupra copiilor.

Ce ar trebui sa aiba parintii in vedere atunci cand educa noile generatii tot mai neconformiste?

A.R.: Ar fi bine ca parintii sa porneasca de la realitatea ca a avea copii este o bucurie, dar, totodata, o provocare. Alaturi de copiii nostri avem sansa sa ne maturizam si sa crestem afectiv si noi, ca parinti. Copiii, chiar atunci cand se comporta dificil sau imprevizibil, ne dau sansa sa devenim mai creativi, mai intelepti, mai afectuosi. Copiii ne stimuleaza sa ne depasim limitele.

De la bebelusul zambitor si rozaliu, la negativismul si opozitia din jurul varstei de trei-patru ani, la adaptarea nu tocmai usoara la viata de scolar de la sapte ani, la criza si zguduirea resimtita in adolescenta, parintii se confrunta cu situatii pentru care nu intotdeauna se simt pregatiti. Copiii pot fi neconformisti, diferiti mult fata de parintii lor si fata de valorile acestora. Important ar fi ca parintii sa isi accepte si sa isi iubeasca copiii, chiar daca sunt diferiti de ei. Sa nu uite, indiferent de varsta copiilor, sa comunice cu acestia, sa incerce sa ii inteleaga si sa le puna limite ferme, dar cu blandete.

Nu de putine ori, bunicii isi rasfata foarte mult nepotii, de unde si adevarate razvratiri ale micutilor. Pana unde pot fi lasati bunicii sa se implice in educarea copiilor?

A.R.: Pentru multi dintre noi, parfumul casei bunicilor si dulceata lor raman amintiri placute, de nesters. Iubirea si imbratisarile, vorbele lor blajine ne insotesc toata viata si ne dau putere in momentele grele. Notiunea de rasfat presupune implinirea vointei copiilor in aproape orice situatie, fara a le pune limite, fara a le spune „nu“ atunci cand lucrurile cerute de ei nu sunt in beneficiul dezvoltarii lor armonioase.

Bunicii sunt ajutoare nepretuite pentru parintii care adesea nu au foarte mult timp liber pentru copiii lor. In functie de raporturile afective existente intre cele doua generatii (parinti si bunici) si de alti factori existentiali, fiecare familie decide cat timp vor petrece nepotii cu bunicii lor si ce fel de activitati vor realiza impreuna.

Este important insa sa existe o unitate, o armonie intre regulile de baza existente in casa parintilor si ceea ce se intampla in casa bunicilor. Altminteri, copiii pot deveni confuzi, debusolati. Pentru aceasta, bunicii ar trebui sa isi trateze propriii copii cu respect, ca pe niste adulti responsabili, si sa tina cont de parerea si de valorile lor privind educarea celor mici.

In societatea traditionalista, se considera ca tatal aduce banii in casa si mama educa copiii. Care ar fi, de fapt, rolul tatalui?

A.R.: Este vital sa intelegem, in calitate de parinti, ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor. Mama aduce iubirea – cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului si protectie, iar tatal vine cu iubirea – ce contine componenta de fermitate.

Tatal pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului. A ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului, care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi, taticii au un rol important si indiscutabil.

Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului (inca de la sase luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu.

Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu tatal ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie, va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa.

De la ce varsta este bine sa fie frecventate workshop-urile sau seminariile de dezvoltare personala destinate copiilor?

A.R.: Workshop-urile ori seminariile de dezvoltare personala adresate copiilor pot viza: dezvoltarea creativitatii si a spontaneitatii, abilitatilor de socializare, inteligentei emotionale, capacitatii de a prezenta in public, increderii in sine etc. Aceste proiecte se pot desfasura prin intermediul unor fundatii, firme specializate in acest tip de activitati, prin gradinite si scoli particulare, prin companii de teatru sau prin liber profesionisti (scriitori, pictori, sculptori, oameni de teatru, etc.) care doresc sa le impartaseasca si celor mici cate ceva din experienta lor.

In functie de ceea ce isi propun, aceste ateliere destinate copiilor precizeaza de obicei si varsta optima pentru participare. Atat timp cat atelierele sunt realizate de specialisti si profesionisti si au obiective clar definite, sunt benefice dezvoltarii armonioase a copiilor. Se cunoaste faptul ca au de pierdut in dezvoltarea lor copiii care nu sunt stimulati afectiv, relational, intelectual.

Pe langa ceea ce primesc in spatiul familial si scolar, copiii care participa la acest gen de ateliere au avantajul de a-si descoperi sau exersa mai bine anumite abilitati, de a relationa cu alti copii intr-un mediu placut, de a fi stimulati sa puna in joc cat mai multe fatete ale personalitatii lor. Parintii sunt cei care aleg pentru copii activitatile care li se potrivesc cel mai bine, au grija sa nu ii supraincarce si sa le respecte, in acelasi timp, si preferintele.

Cat timp este in regula sa se uite cel mic la televizor ori sa se joace la calculator?

A.R.: In zilele noastre, parintii muncesc adesea extrem de mult pentru a-si castiga existenta si sunt, ca atare, obositi si secatuiti emotional cand ajung acasa. Ei au de rezolvat si in casa o sumedenie de sarcini administrative si, desi isi doresc, in realitate petrec putin timp cu copiii lor. Televizorul si calculatorul au devenit astfel, pentru cei mici, un fel de substitute ale relationarii cu persoanele dragi din viata lor.

Cu sau fara acordul parintilor, copiii se uita prea mult la televizor si se joaca prea mult pe calculator. O singura ora pe zi ar reprezenta un timp optim pentru aceste doua activitati. Riscul de dezvoltare a dependentei este mare. Copiii dependenti de computer sau de televizor ajung sa traiasca mai mult intr-un spatiu virtual decat in lumea reala, se izoleaza de ceilalti copii si neglijeaza activitati importante, cum ar fi cele scolare sau creative.

Care este limita sanatoasa de activitati extracuriculare de tipul balet, sport, ore de limbi straine?

A.R.: Fiecare copil este unic, iar abilitatile, inclinatiile si talentele lui sunt unice. Activitatile extracuriculare sunt benefice atat timp cat respecta inclinatiile naturale ale copiilor, nu sunt impuse si nu devin o corvoada pentru cei mici. Chiar daca este la moda sa ducem copiii la sport, la dansuri sau la limbi straine, este important sa nu ii supraincarcam cu aceste activitati si sa ne asiguram ca si lor acestea le fac placere.

Iar cand este nevoie, sa renuntam la una sau la mai multe dintre aceste activitati extracuriculare si sa nu presam copiii, intr-o maniera perfectionista, sa obtina performante inalte. O activitate de tip intelectual (cum ar fi invatarea unei limbi straine) ar trebui combinata echilibrat cu o activitate de tip sportiv (de exemplu, dansul), in care sa fie implicat si corpul. Sa nu uitam ca, pentru a fi armoniosi si echilibrati, este important sa ne ocupam, in egala masura, de minte, trup si suflet.

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,