Terapia prin esarfe

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro , iulie 2009(http://www.eva.ro/psihologie/autocunoastere/terapia-prin-esarfe-articol-14234.html?pagina=1)

Jacques Salome este o personalitate complexa si fascinanta, are 74 de ani, 5 copii, este unul dintre cei mai prolifici autori contemporani, cu peste 50 de carti in domeniul dezvoltarii personale si al relatiilor interumane, fondator al metodei E.S.P.E.R.E (Energie Specifica Pentru o Ecologie Relationala Esentiala), posesor al Ordinul National de Merit in grad de Ofiter (Franta) pentru contributia sa privind dezvoltarea unei comunicari relationale nonviolente in scoala si in familie

Jacques Salome si-a dedicat viata promovarii comunicarii relationale, astfel incat oamenii sa poata ajunge sa nu isi mai maltrateze viata, ci sa invete sa si-o onoreze, sa o respecte si sa o hraneasca, reusind astfel sa aiba relatii sanatoase si pline de sens si cu cei din jur.

Ceea ce m-a marcat fundamental in intalnirea cu Jacques Salome, in cadrul workshopului “Curajul de a fi tu insuti” a fost nu atat ceea ce acesta transmitea publicului la nivel conceptual (cum sa ai curajul sa fii tu insuti si sa nu te mai lasi definit de ceilalti), ci personalitatea sa carismatica, vie, forta si vitalitatea unui om de 74 ani, relatia vie pe care o stabilea cu fiecare participant din public.

“Cuvintele nu sunt suficiente pentru a hrani o relatie…”

Mesajele sale sunt extraordinar de puternice pentru ca se adreseaza inimii, nu doar mintii si astfel poate produce transformari, atingandu-i emotional pe participanti.

Jacques Salome este un om zambitor, cald, vital, plin de afectiune si cu mult umor, care aduce foarte multe exemple din viata sa personala (legate de el,sotia lui, copiii sai, prieteni, etc) prin care se apropie de public.

In workshop, Jacques Salome chiar afirma: “Eu, acum, aici incerc sa vorbesc fiecaruia dintre voi. Eu nu vorbesc tuturor, ci incerc sa ma adresez fiecaruia dintre voi si fac asta vizualizand cuvintele care imi ies din gura si ajung la fiecare dintre voi”.

Jacques Salome afirma ca “pentru a comunica, cuvintele sunt intr-adevar necesare. Cuvintele nu sunt insa si suficiente pentru a hrani o relatie. Pentru aceasta este important sa practicam vizualizarea”.

Vizualizarea presupune sa alegem niste obiecte simbolice si sa le aratam altora sau noua insine ce ni se intampla, mai mult decat prin simple cuvinte. Daca intre doua persoane exista o relatie, Jacques Salome simbolizeaza aceasta cu ajutorul unei esarfe, iar fiecare dintre cei doi tine in mana un capat al esarfei.

Este important sa intelegem ca fiecare dintre noi este responsabil la capatul sau de relatie, iar oamenii cheltuiesc in general enorm de multa energie pentru a schimba capatul celuilalt de relatie.

De exemplu, o sotie are de ani de zile un sot alcoolic. Sotia isi cheltuieste energia incercand sa il faca pe sotul sau sa nu mai bea. Sa actioneze la capatul ei  de relatie ar insemna sa se respecte si sa ii spuna: “Imi pare rau, dar relatia ce mi-o propui nu este buna pentru mine.”

Sau un exemplu din sfera relatiei profesionale: daca ii cer sefului meu ceva important pentru mine si acesta imi spune “nu”, in loc sa ma simt nefericit, frustrat si sa imi acuz seful ca este rau, pot alege sa fiu responsabil de doua lucruri.

Aleg sa fiu responsabil in primul rand de cererea mea, care nu dispare, chiar daca seful imi spune nu si atunci aleg un obiect care sa simbolizeze cererea mea si am grija in continuare de ea. In al doilea rand, sunt responsabil de frustrarea mea, in loc sa il fac responsabil pe celalalt de frustrarea mea.

Atunci cand cel din fata noastra (sef, sot, prieten, etc.) nu vrea sa ne indeplineasca o dorinta, e important ca noi sa invatam sa ne respectam dorinta ce ne apartine si sa avem grija de ea in continuare prin demersuri simbolice, scazand astfel riscul producerii unor somatizari, boli.

Daca prietena mea m-a parasit pentru un alt baiat si eu inca o mai iubesc, e important sa am grija de nevoia mea de a o iubi si sa fac ceva in acest sens, plantand de pilda un pom pe care il ud si il ingrijesc, pana ce alta iubire se va naste in mine sau nu.

“Suntem responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla”

Restituirea este un alt demers simbolic prin care ii dau inapoi celuilalt printr-un obiect simbolic violenta sau durerea ce mi-a produs-o gestul sau. In cazul de fata, ii dau prietenei un obiect si ii spun: “Iti dau inapoi prin acest obiect toata violenta si suferinta ce mi-a produs-o faptul ca tu m-ai parasit”.

In timp ce noi nu suntem responsabili de tot ceea ce ni se intampla, suntem insa “responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla”. Si aceasta este valabil pe toate planurile vietii (viata de cuplu, profesionala, sociala, etc.).

Jacques Salome spune cu mult umor: “Asa cum spunea bunica mea, constientizarea este necesara, dar nu si suficienta. Daca am constientizat ca am pana la cauciucul din spate, nu e suficient, el nu se umfla singur la loc, ci e necesar sa fac ceva pentru a rezolva asta”.

In intalnirile lui Jacques Salome cu publicul, in cadrul workshopurilor, el foloseste vizualizarea invitand persoane din public sa simbolizeze ceea ce el vrea sa transmita ca si idei, concepte. De exemplu, “aceasta este mama, acesta este tatal, acesta e copilul, aceasta e relatia mamei cu copilul, aceasta este relatia sotiei cu sotul ei, etc.)”. In fiecare relatie cei doi au o esarfa pe care o tin in mana, fiecare de capatul sau.

Nu putem sa facem ceva la capatul celuilalt de relatie sau in locul celuilalt. Important e sa ne asumam riscul sa facem ceva pentru propriul nostru capat de relatie. Atunci cand nu actionam la capatul nostru de relatie, suntem responsabili pentru asta si pentru ca alegem sa ramanem intr-o relatie care ne face rau.

Sau o persoana din public aduce o problema concreta de viata (dependenta de tigari, cum sa spunem nu, ce facem cand suntem inselati de partener, etc), iar ea este invitata pe scena de Jacques Salome si de asemenea este rugata sa aleaga din public persoane care sa simbolizeze parti din problema adusa (de exemplu: alege pe cineva care sa il reprezinte pe tatal tau, pe sotul tau, dragostea tatalui tau pentru tine, dragostea ta pentru tatal tau, dragostea sotului tau pentru tine,tigarea, dependenta ta de alcool, etc).

Demersul terapeutic devine astfel extrem de viu si de personalizat, iar publicul este activ, implicat, interesat sa isi constientizeze problemele personale. Metoda vizualizarii este valoroasa intrucat activeaza si emisfera dreapta, a intuitiei si a intelegerii fara cuvinte.

Curajul de a fi tu insuti presupune: sa inveti sa te iubesti pe tine insuti, tratandu-te cu bunavointa si respect; sa nu te mai lasi definit de ceilalti si sa inveti sa spui nu; sa inveti sa fii responsabil de ceea ce faci cu ceea ce ti se intampla in orice situatie; sa ramai fidel tie insuti mai presus decat a le ramane fidel celorlalti.

In cadrul workshopului, Jacques Salome ne arata cum putem dezvolta curajul de a fi noi insine in situatii de viata extrem de diferite: in relatiile profesionale, in relatiile de cuplu, in relatiile parinti-copii, in cazul dependentelor, problemelor psihosomatice, in cazul durerii si pierderilor (despartire, moarte), etc.

Totodata el afirma: “In timpul atelierului, nu o sa va propun neaparat raspunsuri la problemele voastre, ci cai de urmat, posibilitati ce le puteti pune in practica sau nu”.

Salome vorbeste despre lucruri dificile si delicate intr-un limbaj atractiv, facil, metaforic, plin de miez, ce iti merge direct la inima. El ne vorbeste despre experientele sale de viata atat de pretioase.

Cu umorul, caldura si intelepciunea sa, Jacques Salome ne-a marturisit in acest atelier despre curajul de a fi tu insuti: “Eu m-am nascut la 35 de ani. Pana atunci, timp de 35 de ani mi-am maltratat viata. La 35 de ani am luat hotararea sa am grija de viata mea. Acum am 74 de ani si niciodata nu am fost atat de tanar datorita acestei hotarari. Viata mea va imbatrani si ea, dar sper ca va ramane vie. Bunica mea spunea ca este mai bine sa mori viu decat sa fii deja mort”.

Articol realizat de Psihoterapeut Andreea Raduta

Tags: , , , , , , ,

Cresterea copiilor: echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui limite

Articol publicat pe site-ul www.avantaje.ro, iunie 2009 ( http://www.avantaje.ro/articol/cresterea-copiilor-un-echilibru-delicat-843262)

shutterstock-32372674[1]

Cresterea copiilor este un echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui limite. Cum sa ne crestem copiii bine, este o intrebare pe care si-o pun adesea parintii. Oare petrec destul timp cu copilul meu? Oare ii daruiesc suficienta iubire copilului meu ? Stiu cum sa ii arat iubirea ce i-o port? Nu cumva il rasfat prea mult? Sau dimpotriva, sunt prea sever cu acesta? Daca aleg sa il pedepsesc, cum pot face asta fara sa il ranesc?

Stiu oare sa imi ascult cu adevarat copilul? Sunt eu capabil sa inteleg nevoile cele mai profunde ale copilului meu? Pot sa comunic nestanjenit cu el? Ce pot sa ii spun si ce nu pot sa ii spun in functie de ce varsta are? Cum sa procedez cand apare si al doilea copil, cum sa le daruiesc iubirea amandurora, fara ca unul dintre ei sa aiba de suferit?

Iata doar cateva dintre intrebarile si framantarile parintilor. Este cazul fericit, cel al parintilor care incearca sa isi creasca copiii cu iubire, dar si cu responsabilitate. Exista si parinti abuzivi, care le fac rau copiilor lor pe diverse planuri (emotional, fizic, mental) si care considera ca au dreptate, ca stiu cum sa creasca un copil si astfel maltrateaza viata pe care i-au dat-o acestuia .
Mama stie mai bine, sau tata are dreptate?
Este frumos, dar si dificil sa fii parinte, mai ales ca nu exista nici o scoala care sa ne invete cum sa fim parinti buni si cum sa ne iubim copiii pentru a ajuta ca viata pe care le-am dat-o sa creasca in ei si sa infloreasca. Frecvent, intr-o familie, mama si tata au pozitii si atitudini foarte diferite fata de copii. De fapt, este important ca parintii sa fie de acord unul cu celalalt, sa aiba o atitudine unitara si nu unul sa ii ceara copilului ceva si celalalt exact opusul. Armonia care exista sau nu intr-o relatie de cuplu se va reflecta si in modul in care sunt crescuti copiii pe care acel cuplu ii are.

Este vital sa intelegem ca parinti ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor.
Mama, datatoare de viata
Mama aduce iubirea cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului, protectie, iar tatal vine cu iubirea cu componenta sa de fermitate, el pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului.

Initial, mama este cea care ii da viata copilului, apoi il hraneste, il ingrijeste, il tine in brate, il saruta, il alina, ii vegheaza somnul, ii implineste dorintele fizice si emotionale. O mama suficient de buna, de iubitoare si de hranitoare, care empatizeaza cu copilul, il va ajuta pe copil si pe viitorul adult sa se simta iubit, protejat, in siguranta, sa nu vada lumea ca un loc rau si infricosator, il va ajuta sa aiba incredere in el, in viata si in oameni.
Cand mama greseste…
Rolul mamei poate fi uneori denaturat, atunci cand este prea protectiva sau cand isi respinge copilul. O mama prea protectiva isi va impiedica copilul sa devina autonom si independent (mai ales fiica), va dori sa aiba mereu nevoie de ea si il va infantiliza. Mama care respinge copilul sau care il abandoneaza (fie si temporar) il impinge pe acesta sa devina independent mult prea rapid si prea brusc, sa isi caute afectiunea si sprijinul matern in alta parte.

Si taticii sunt importanti!
Dar a ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi taticii au un rol important si indiscutabil.

Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului(inca de la 6 luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Copiii lipsiti de tata (din cauza divortului, separarii sau mortii), dezvolta ceea ce psihanalistul James Herzig numeste “foame paternala” si pot avea mai tarziu probleme in rolul de parinte, in relatiile fiului cu alte femei de exemplu, probleme de agresivitate si afirmare personala.

Un tata prezent fizic in familie, dar care nu se implica deloc in relatia cu copiii sai poate trezi aceeasi “foame paternala” si aceleasi viitoare probleme ca si cele enumerate mai sus.


Tata de baiat, tata de fata…

Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea sa, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu. O relatie buna tata-fiu poate asigura succesul copilului devenit barbat intr-o relatie de cuplu, de exemplu. Constient sau inconstient, fiul va aduce in relatia cu viitoarea sa sotie modelul tatalui. Daca tatal devalorizeaza sau dispretuieste femeile si feminitatea, de exemplu, din pacate si fiul va fi tentat sa puna mai tarziu in joc aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales in inconstientul sau.

Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu taticul ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa. Stim prea bine ca de multe ori, o sotie care se lasa abuzata (verbal sau fizic sau emotional) de sotul sau a avut din pacate un tata dur, abuziv sau absent in copilaria sa.


Suntem doar parinti sau mai mult de atat?

Suntem doar parinti si asta reprezinta pentru noi implinirea sau stim sa avem grija si de noi ca indivizi si de viata noastra? Stim sa ne traim si propria viata, cu suisuri si caderi, cu lumina si cateodata umbra, sau vrem sa traim viata copiilor nostri? Este o adevarata provocare sa reusim sa avem grija si respect fata de viata noastra, sa ne dezvoltam personal, sa ne pastram profesia, prietenii, pasiunile si in acelasi timp sa ne crestem si copiii armonios. Astfel vom putea evita sa le reprosam copiilor mai tarziu ca am facut sacrificii pentru ei si ca viata noastra nu si-a mai urmat cursul personal si vom pastra o relatie vie atat cu noi insine, cat si cu copii nostri.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dependenta de internet

Articol publicat in revista E-Finance, martie 2005 – (http://www.efinance.ro/articol.php?id_revista=200503&id_sectiune=etehnologiainformatiei&ordine_sectiune=2)

dependenta1

Internetul se elibereaza fara prescriptie medicala, dar, „injectat” in cantitati mari, creeaza dependenta. Ar trebui sa stiti acest lucru, dragi parinti, si sa actionati in consecinta. Dependenta de internet, problema mai putin cunoscuta la noi, afecteaza cel mai mult copiii si adolescentii, putand chiar, in cazuri extreme, sa le influenteze negativ viitorul.

Pe cine pandeste pericolul dependentei de internet?

In medie, cele mai expuse persoane sunt minorii din invatamantul primar sau gimnazial. Cei dependenti de internet se caracterizeaza printr-o stima de sine destul de redusa si sunt labili afectiv, adica schimbatori. Sunt usor agresivi si nu comunica in mod real cu cei din jur. De multe ori nu au prieteni adevarati, primand gasca care are aceleasi preocupari. Acesti tineri nu au performante sau motivatii intr-un domeniu anume, nu au interese foarte clare si de aceea isi pierd timpul pe internet. Totodata, se simt foarte singuri, vor sa testeze tot ce e nou si nu prea diferentiaza intre real si virtual, sunt genul de oameni care se agata de iluzii. Afectiv, au un sentiment de „vid interior”- e vorba de ceva gol dinauntru care trebuie umplut cu altceva- si atunci apeleaza la internet.

Ce caracteristici are mediul socio-familial al celor dependenti de internet?

Persoanele dependente de internet provin in mare parte din medii socio-familiale cu probleme: familii dezorganizate, parinte unic, unul dintre parinti alcoolic sau familii sarace (chiar si foarte bogate) unde din pacate nu exista comunicare intre parinti si copii. Din diverse motive, parintii nu le acorda timp copiilor lor, nu discuta si nu ii asculta pe acestia, nu le ofera suport afectiv si nici modele pozitive de comportament la care sa se raporteze. De multe ori, copiii nu sunt supravegheati, parintii lor nu stiu pe unde umbla si ce fac; de aici si distanta si lipsa de dialog ce exista intre ei.

Care ar fi mecanismul psihologic al dependentei de internet?

Jocurile pe internet sau programele de chat dezvolta in randul adolescentilor cresterea autostimei, a sentimntului de importanta si de putere personala. De multe ori, prin salile de internet se aud exclamatii precum: „ Te-am omorat!” sau „ Am castigat cursa”. Jocurile si internetul le dau acestora sentimentul ca traiesc din plin si ca isi asuma riscuri ca protagonisti, pe cand, in realitate, acesti tineri se simt marginalizati. Accesarea frecventa a internetului provoaca un sentiment de libertate si de implinire, da iluzia unui rol principal. Internetistii simt ca in cyberspatiu pot sa faca ce vor si ca pot incalca regulile fara sa fie prinsi. Pentru ei, internetul este o hrana care umple un gol, dar numai temporar. A doua zi simt nevoia sa o ia de la capat si astfel ia nastere dependenta.

Exista riscuri ale dependentei de internet?

Preocuparea obsesiva pentru internet poate sa duca la probleme in plan familial, social sau la probleme cu autoritatile. Spre exemplu, cand am lucrat pe postul de psiholog intr-un liceu, m-am confruntat cu un astfel de caz: un elev hacker a spart niste conturi bancare. „Norocul” lui a fost ca, fiind minor, nu a putut fi condamnat.

dependenta2

Tags: , , , , , , , ,

Romantismul şi relaţiile de lungă durată – compatibile?

969164l

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro, aprilie 2009(http://www.eva.ro/dragoste/relatii/romantismul-si-relatiile-de-lunga-durata-compatibile-articol-13260.html?pagina=1)

Simti ca romantismul a disparut din relatia ta sau ca iubirea voastra isi pierde din intensitate? Cercetatorii afirma ca romantismul se poate pastra chiar si in relatiile de lunga durata, ducand la o viata de cuplu sanatoasa si mult mai fericita.

Aceasta este concluzia la care au ajuns cercetatorii Universitatii Stony Brook din New York, in urma analizarii a 25 de studii pe marginea relatiilor de scurta si lunga durata. Specialistii au urmarit sa descopere in ce masura dragostea romantica duce la un nivel mai crescut al satisfactiei personale si de cuplu. Pentru a putea determina acest lucru, cercetatorii au clasificat relatiile din fiecare studiu in parte drept romantice, pasionale si bazate pe prietenie, etichetandu-le apoi in functie de durata lor.

Romantismul duce la o viata de cuplu implinita

In urma studiului, s-a descoperit faptul ca persoanele care traiesc o viata de cuplu romantica se simt implinite, atat in relatiile de lunga, cat si de scurta durata, spre deosebire de persoanele a caror relatie de cuplu este bazata pe prietenie. De asemenea, s-a constatat ca dragostea pasionala nu reuseste sa sustina relatiile pe termen lung, dar “hraneste” din plin relatiile de scurta durata, ducand la un nivel ridicat al satisfactiei personale si de cuplu.

Bianca P. Acevedo, doctor in filosofie si initiatoarea studiului, a declarat: “Multa lume considera ca dragostea romantica este acelasi lucru cu dragostea pasionala. Nu este. Dragostea romantica are intensitatea, angajamentul si atractia sexuala pe care le are si dragostea pasionala, mai putin componenta obsesiva. Iubirea pasionala sau obsesiva include sentimente de nesiguranta si anxietate. Acest tip de iubire ‘hraneste’ relatiile de scurta durata, insa nu si pe cele de lunga durata”.

Sentimentul ca partenerul tau este alaturi de tine, faptul ca ai incredere in el si stii ca este mereu alaturi de tine faciliteaza si intretin dragostea romantica, mentioneaza Acevedo. Specialistul a afirmat ca “in general, sentimentele de nesiguranta sunt asociate cu un nivel scazut al satisfactiei si, in unele cazuri, pot genera conflicte in relatia de cuplu. Acest lucru poate duce la iubirea pasionala”.

Potrivit cercetatorilor care au realizat acest studiu, relatia de cuplu bazata pe prietenie nu este idealul spre care ar trebui sa tindem, desi cele mai multe cupluri considera ca aceasta este evolutia fireasca a unei relatii implinite.

Doctorul in filosofie a precizat: “Cuplurile ar trebui sa se lupte pentru dragoste, din toate puterile. Iar cuplurile care au fost impreuna pentru foarte mult timp si doresc sa isi redobandeasca romantismul, ar trebui sa stie ca acesta este un tel care poate fi atins, dar care, asa cum se intampla cu majoritatea lucrurilor bune in viata, necesita foarte multa energie si devotament”.

Comunicarea si intelegerea, esentiale in cuplu

Psihoterapeutul Andreea Raduta considera insa ca iubirea este unica pentru fiecare cuplu in parte si este dificil ca aceasta sa fie etichetata: “Iubirea dintre doi oameni este un sentiment puternic si viu, si, tocmai pentru ca este vie, se transforma, putand sa se adanceasca si sa se imbogateasca, in timp, sau, dimpotriva, sa dispara. Iubirea romantica, pasionala sau bazata pe prietenie sunt doar niste concepte si nu pot cuprinde tot ceea ce traiesc, in mod real si autentic, doi oameni care se iubesc sau s-au iubit candva”.

Specialistul a continuat, precizand ca iubirea poate suferi transformari de-a lungul timpului: “De la dragostea de inceput, cand cei doi plutesc, sunt fericiti si indragostiti si isi idealizeaza partenerul sau partenera, la o dragoste matura, bazata pe iubirea partenerului, asa cum este el, de fapt, si nu asa cum ni-l dorim sau imaginam noi.

Aceasta confruntare dintre imaginea idealizata a partenerului si imaginea sa reala produce, de obicei, multa suferinta si unele cupluri chiar ajung sa se desparta in urma acestei confruntari. Cuplurile armonioase sunt cele in care cei doi au reusit sa se accepte si sa se iubeasca neconditionat, asa cum sunt ei, si in care fiecare reuseste sa isi pastreze atat identitatea proprie (fara a fi inghitit sau sufocat de partener), cat si relatia”.

Insa cum putem ajunge la performanta de a avea o relatie de lunga durata implinita, in care ambii parteneri sa fie fericiti cu povestea de dragoste pe care o traiesc si, in acelasi timp, sa nu isi piarda personalitatea? Doi dintre prietenii mei sunt impreuna de 10 ani.

Din punctul meu de vedere, au ajuns la un nivel al intelegerii reciproce si al increderii care frizeaza incredibilul. Sunt de fiecare data placut surprinsa cand ii vad impreuna, pentru ca reprezinta, pentru mine, dovada ca poti fi la fel de indragostit de partenerul tau si dupa ani intregi.

Adina mi-a marturisit: “Ne-am cunoscut cand eram la liceu, in clasa a XI-a. Mircea a aparut in viata mea la momentul potrivit. Ne-am inteles din primele momente, aveam atatea pasiuni comune si puneam atat de mult suflet in discutiile noastre… Atunci, nici macar nu credeam ca voi intalni vreun baiat care sa se uite la mine, daramite care sa ma inteleaga atat de bine”.

Prietena mea a adaugat: “Au trecut anii si am ramas impreuna. Normal, am avut probleme, la fel ca orice alt cuplu, dar am reusit sa le rezolvam, pentru ca ne respectam foarte mult, avem incredere in noi si comunicam in permanenta, cu adevarat. Nu s-a schimbat nimic intre noi, il iubesc la fel de mult si chiar mai mult cu fiecare zi care trece. Incercam sa fim in continuare noi, asa cum eram atunci cand ne-am cunoscut. Si acum ma scoate in parc, la plimbare, imi face poze in fata unui copac inflorit sau imi cumpara o prajitura de la cofetarie”.

Compromisurile pot denatura relatia de cuplu

Nu cunosc multe cupluri care sa reziste foarte mult timp impreuna si care sa se simta atat de bine cu partenerul de viata, incat sa devina un lucru vizibil si pentru cei care ii inconjoara. Si, de asemenea, putine sunt relatiile in care nu intervin plictiseala, rutina sau compromisul.

Psihoterapeutul Andreea Raduta ne explica in ce masura compromisurile ar putea denatura sau diminua, in timp, relatia de cuplu: “Depinde cum definim compromisurile. Daca le definim drept o cale de mijloc, care implineste nevoile ambilor parteneri, in care fiecare renunta la ceva, dar si castiga ceva, atunci sunt acceptabile in relatia de cuplu. Nu este in regula insa si relatia se poate deteriora semnificativ, atunci cand unul dintre parteneri renunta in mod constant la el, la ceea ce isi doreste, spera, la valorile si nevoile sale profunde, doar de dragul celuilalt sau pentru a ramane in relatie”.

Specialistul a adaugat ca fiecare dintre parteneri trebuie sa aiba grija atat de relatia de cuplu, cat si de propria personalitate si propriile nevoi: “Este vital ca fiecare sa isi dezvolte armonios personalitatea, facand lucrurile care il implinesc, sa caute satisfactia si fericirea atat prin fortele proprii, cat si in cuplu. O persoana nemultumita de sine si de ceea ce a facut pe plan profesional, de exemplu, va aduce o mare parte din aceste nemultumiri si frustrari si in relatia de cuplu”.

Mihaela mi-a marturisit ca acesta este si motivul pentru care a fost pe punctul de a pierde relatia de peste sase ani pe care o are cu Sebastian: “Imi petreceam foarte mult timp la serviciu, munceam foarte mult, chiar si de acasa. Sebastian a incercat sa ma sustina, dar nu mai avea energie pentru asta. Eu imi abandonasem toate hobby-urile si aproape ca uitasem cum e sa fiu impreuna cu iubitul meu”.

Mihaela mi-a povestit apoi cum a rezolvat aceasta criza de cuplu: “Pana la urma, mi-am schimbat jobul si mi-am rearanjat prioritatile – relatia de cuplu si viitoarea mea familie reprezinta cele mai importante lucruri pentru mine si fac tot ceea ce imi sta in putinta pentru a-l tine pe Sebastian aproape de mine. Am incredere deplina in el si simplul gand ca ma intoc acasa este de ajuns sa ma linisteasca dupa o zi agitata la munca”.

Georgiana imi spune ca, si in relatia sa de cuplu, comunicarea este cheia rezolvarii tuturor problemelor: “Ne intelegem bine pentru ca semanam, avem cam aceleasi principii si din aceasta cauza nici nu exista prea mari divergente. Si, chiar daca exista mici probleme, nu le trecem cu vederea. De fiecare data spunem ce avem pe suflet, atunci, in clipa in care se intampla. In acest fel cred ca am invatat care sunt limitele fiecaruia dintre noi”.

Cum iti poti mentine relatia pe termen lung

Care sunt lucrurile pe care le au in comun cele trei povesti? Faptul ca partenerii se iubesc, au incredere unul in celalalt, se sprijina, se inteleg si pretuiesc momentele petrecute impreuna.

Psihoterapeutul Andreea Raduta declara ca, pentru a avea o relatie de cuplu implinita, comunicarea si intelegerea reciproca sunt vitale: “Iubirea are nevoie de grija si ocrotire, de asumare constienta a implicatiilor sale si de lupta. Daca privim iubirea ca pe un foc, este important ca ambii parteneri sa mentina focul viu, altminteri exista riscul stingerii acestuia si transformarii sale in cenusa”.

In plus, specialistul mentioneaza si cateva aspecte care pot ajuta la mentinerea romantismului in relatia de cuplu, pe termen lung:
- comunicarea si intelegerea reciproca: exprimarea starilor si a sentimentelor pozitive, dar si mai putin placute sau comode ce intervin intre cei doi;
- intelegerea si toleranta fata de nevoile partenerului de cuplu;
- bucuria de a fi impreuna, partenerii sa se poata privi cu uimire, ca si cum s-ar descoperi unul pe celalalt in fiecare zi;
- exprimarea tandretii, atat la nivel corporal, cat si verbal;
- micile gesturi zilnice, frumoase;
- respectul reciproc;
- o atitudine sanatoasa in relatie, fara a proiecta problemele proprii sau supararile asupra partenerului;
- fara reprosuri si invinuiri reciproce, atunci cand cuplul intampina dificultati;
- capacitatea de a ierta si de a transforma conflictele in ceva pozitiv.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Agresivitatea verbală dăunează copilului

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro,  aprilie 2009 (http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/agresivitatea-verbala-dauneaza-copilului-articol-13164.html?pagina=1)

copil2

Imaginea de sine a copilului depinde, in primul rand, de adultii importanti din viata lui care il cresc: mama, tata, bunicii; de ceea ce ii spun acestia copilului si cum se comporta ei cu copilul. O imagine de sine pozitiva si stima de sine a copilului creeaza premisele transformarii sale intr-un adult echilibrat, fara probleme afective sau de relationare majore. Parintii sunt cei care interactioneaza cel mai mult cu copilul mic si au un rol covarsitor in formarea si dezvoltarea armonioasa a identitatii si personalitatii acestuia.

Copilul isi imita parintii, pe care ii ia ca model, si face ceea ce vede la parintii sai si nu ceea ce acestia ii spun ca este bine sau indicat sa faca. Daca in familia sa copilul intalneste agresivitate verbala sau fizica, el o va pune in joc, la randul sau, intr-un fel sau altul, fie ca auto-agresiune, fie ca agresare a altora.

Daca cel mic este respectat ca persoana de sine statatoare, nu este fortat sau agresat sa faca mereu voia adultului, este iubit si i se arata acest lucru prin imbratisari, mangaieri, cuvinte frumoase, iar limitele i se impun, dar cu caldura si blandete, el are sanse sa puna, la randul sau, in joc aceste comportamente pozitive si sa nu le dea bataie de cap parintilor sai.

Parintii ar putea sa isi priveasca mai des copiii ca si cum in acel moment i-ar descoperi si ar vedea cat de frumosi, buni si destepti sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fara a fi scoase in prim plan sau exacerbate de catre criticile parintesti.

Sa vedem care sunt cateva aspecte care tin de agresivitatea verbala a adultilor care se ocupa de cresterea copilului si care dauneaza clar acestuia: criticile, amenintarile, tipetele.

Criticile se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului

Daca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste in primul rand iubirea si aprecierea, micutul va deveni nemultumit de el insusi, “flamand afectiv”, va resimti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.

Sa luam ca exemplu ceea ce auzim frecvent in parcurile de joaca de la parintii sau bunicii unor copii de 2, 3, 4 sau 5 ani: “De ce esti rau/rea? Nu vezi ca baietelul e mic, de ce nu ii dai si lui jucaria ta?”, in situatia in care un copil mai mic cere sau ia jucaria celui putin mai mare decat el.

Cel mai bun mod prin care ii putem ajuta pe copiii nostri sa fie darnici este exemplul personal, si anume ori de cate ori si noi, ca parinti, suntem darnici cu cei din jurul nostru. Unui copil de 2, 3 sau 4 ani nu i se poate reprosa ca este rau daca nu imparte in mod automat jucariile sale. Poate vrea sa dea doar una dintre ele sau poate niciuna in acel moment, oricum ar fi, dorinta copilului trebuie respectata. Cand va fi pregatit sa ofere de buna voie o jucarie altui copil, va face acest lucru.

In schimb, cel mic este pedepsit verbal, i se spune ce este rau si, adesea, se cere prea mult de la el si prea repede. Sa ne punem in locul copilului si sa ne gandim daca noi, adultii, oferim neconditionat oricui ne-ar cere telefonul mobil sau masina personala sau alte bunuri care ne apartin. Si copilul are, ca si adultii, dreptul de a alege ce face cu ceea ce ii apartine.

Criticile verbale adresate copilului, de genul: “Esti rau”, “Esti egoist”, “Esti obraznic”, “Esti impiedicat”, “Esti mototol”, “Nu esti in stare sa…”, “Nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare” etc., se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.

Amenintarile incalca drepturile copilului

Amenintarile parintilor la adresa copiilor lor, de multe ori repetate pana la uzura, pun in joc o ecuatie a parintelui puternic, autoritar, care face regulile, fata de copilul care apare drept slab, supus, neajutorat. Oricum, cei mici se simt slabi in fata adultilor. Este important pentru ei sa fie tratati cu respect, intrucat au drepturi si sunt diferiti de parintii lor, fara a fi amenintati daca se abat de la regulile si calea trasata de parinti.

Amenintari frecvent intalnite sunt: “Te las singur”, “Te bat”, “Imi caut un copil mai cuminte”, “Nu mai vin sa te iau de la gradinita”, “Vine nenea cu sacul si te ia daca nu esti cuminte” etc.

Sa luam un caz real al unei fetite care era des amenintata de parinti: “Daca nu mananci, le dam toate jucariile tale altor copii”. Aceasta amenintare repetata a creat in mintea fetitei de 4 ani o adevarata teama de alti copii, pe care, cand ii vedea, fugea de ei, pentru ca se gandea, implicit, ca ii vor lua jucariile. A devenit izolata, nu vroia sa interactioneze cu alti copii, s-a adaptat foarte greu la gradinita, iar pofta de mancare bineinteles ca nu s-a imbunatatit. Tot parintii se mirau de comportamentul ei si o etichetau ca fiind “nesociabila” si “rea”.

Tipetele pot duce la perturbarea echilibrului emotional al copilului

E bine sa constientizam faptul ca atunci cand tipam la copiii nostri le facem un rau, deoarece ei nu stiu cum sa gestioneze agresivitatea si se incarca cu ea. O pot descarca tipand si ei, la randul lor, la adulti sau la alti copii sau o pot interioriza. Tipetele repetate asociate cu amenintari si jigniri pot duce la perturbari grave ale echilibrului emotional al copiilor sau la probleme psihosomatice (probleme digestive, cosmaruri, insomnii, enurezis etc.).

Ce atitudini ale parintilor favorizeaza dezvoltarea armonioasa a personalitatii copilului

Agresivitatea verbala a parintilor poate duce, in timp, la scaderea stimei de sine a copilului, care se simte neiubit, nedemn, fara valoare si singur.

Aceasta agresiune verbala a copilului lasa urme. Ea poate fi traita de micut fie interiorizand-o, iar copilul devine auto-agresiv (de exemplu, trist, fara pofta de viata, singuratic, deprimat), fie exprimand agresivitatea, la randul sau, in exterior: poate vorbi urat sau ii poate lovi pe colegii de gradinita sau tovarasii de joaca din parcuri.

Atitudinile recomandate pentru crearea unei identitati de sine pozitive si sanatoase a copilului:

  • acceptarea copiilor asa cum sunt, si cu bune, si cu mici rele, cu blandete si toleranta din partea parintilor, este o cheie a sanatatii psihice si a echilibrului emotional al micutilor;
  • micile defecte sau comportamente ale copiilor, neagreate de parinti, nu trebuie exacerbate si nu este cazul sa umbreasca partile bune ale acestora. Comportamentele nedorite se pot schimba in timp, daca parintii ii acorda ragaz micutului si au rabdare cu acesta, intrucat copilul isi doreste sa isi multumeasca parintii si sa fie apreciat de acestia;
  • exprimarea sentimentelor pozitive fata de copil, atat verbal, cat si non-verbal, prin mangaieri, zambete, imbratisari, poate face minuni si il ajuta mult pe cel mic;
  • impunerea unor limite este un lucru bun, in conditiile in care copilului i se explica, ferm si cu blandete, de ce nu are voie sa faca anumite lucruri si care ar fi consecintele daca, totusi, le va face;
  • cand parintii se simt rau din punct de vedere psihic, au trecut prin anumite tensiuni, conflicte, sunt demoralizati sau furiosi, este mai bine sa astepte sa fie calmi inainte sa interactioneze cu copilul, sau daca problemele ii depasesc sau ii coplesesc, sa ceara ajutorul unui psihoterapeut.

psihoterapeut Andreea Răduţă

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Roadele lucrului cu tine însuţi

Articol publicat in Revista de psihoterapie experentiala (SPER), editia speciala, iunie 2002

orange

 

O parte dintre liceenii confruntati cu probleme existentiale apeleaza din ce in ce mai mult la cabinetele de consiliere psihologica din liceele lor. Ei au inceput sa valorizeze importanta discutiei cu un specialist, care da dovada de obiectivitate, nu ii critica, nu le da sfaturi gratuite, ci ii ajuta pas cu pas sa isi descopere si apoi sa isi valorifice propriile resurse.

Este si cazul Alinei, adolescenta aflata intr-un moment de confuzie si debusolare, care o determina sa solicite consiliere psihologica. Punctele nevralgice din viata acestei tinere sunt reprezentate de pendularea intre doi poli: cel al narcisismului, corelat cu inchiderea in sine, respingerea lumii exterioare, sentimentul de autosuficienta si superioritate si polul subaprecierii, asociat cu lipsa increderii in sine, perfectionismul negativ si compararea permanenta cu performantele altor persoane. Date fiind aceste trairi puternice si contradictorii, Alina resimte tensiuni si lipsa armoniei in relatia sa cu lumea si trece printr-un blocaj actional, fiindu-i teama sa exploreze realitatea, noul, necunoscutul. Aceasta atitudine pasiva, defensiva, este intim legata de fenomenul proiectiei, frecvent manifestat la ea, care duce la raporturi inautentice cu sine insasi si cu realitatea.

Alina are insa o mare disponibilitate de a lucra cu sine si da dovada de entuziasm, implicandu-se profund in exercitiul metaforic propus. La sfarsitul celei de-a doua sedinte de consiliere, am rugat-o sa aduca data viitoare un obiect ales de ea, care sa ii reprezinte calitatile personale.

Voi reda mai jos, sub forma de dialoguri, intreaga sedinta de consiliere, iar pentru urmarirea pas cu pas a acesteia, am impartit ulterior exercitiul in patru secvente intitulate: „Eu”, „Lumea”, „Eu si lumea”, „Ce am aflat astazi?”.

1.„Eu”
T: Alina, care este obiectul ales de tine, ce iti reprezinta calitatile?
A: Am adus o clepsidra (o scoate din buzunar) care imi place foarte mult. Mi-a fost facuta cadou de o prietena foarte buna (zambeste si o priveste admirativ).
T: Spune-mi tot ce iti place la ea.
A: In primul rand culorile ei: portocaliu, gen apusul de soare si mov, care sunt vesele si optimiste si ma reprezinta pe mine.
T: Foarte bine. Ce altceva imi mai poti spune despre ea?
A: Imi place foarte mult forma ei, in exterior parca ar fi doua inimioare unite ce imbraca clepsidra. Si eu sunt o persoana afectuoasa, iar cand ma atasez de cineva, am un sentiment intr-adevar puternic. Nu-mi place sa fiu indiferenta.
T: Am inteles. O alta calitate a clepsidrei?
A: Am uitat ceva foarte interesant in legatura cu ea: lumineaza noaptea, e fosforescenta. Are o calitate nebanuita. Eu, abia atunci cand am o problema ma mobilizez, devin puternica si luminez precum clepsidra. In rest, cand e zi si nu am probleme, ma consider cam fricoasa.
T: Interesant. Acum este zi. Poti sa faci ceva cu clepsidra ta astfel incat sa fie fosforescenta?
A: Nu stiu, nu cred. Ea numai noaptea lumineaza. Ia incearca sa gasesti acum o solutie.
A: A, da (se lumineaza la fata)…O pun in interiorul gecii si devine fosforescenta.
Aceasta schimbare a cadrului de referinta este binevenita. Alina constientizeaza care sunt resursele ei si ca poate dispune oricand de ele, nu doar atunci cand are probleme.
T: Ce iti mai place la ea?
A: Este frumoasa, armonioasa si atragatoare ca aspect. Eu sunt o persoana care plac in general oamenilor din jur.
T: Altceva, ar mai fi?
A: Imi place nisipul din interiorul clepsidrei care curge, este in miscare. Si eu sunt destul de dinamica, uneori chiar schimbatoare in relatiile cu cei din jur si mi-e cam ciuda. Dar nu mi-ar place ca nisipul sa stea pe loc. E bine ca se misca, ca nu e impietrit.
T: Clepsidra ta este foarte frumoasa, dar forma de opt sau de doua inimioare in care este incastrata, pare sa o tina inchisa, prizoniera. Ce parere ai?
A: Ea este frumoasa si nu are nevoie sa iasa afara. Este mai frumoasa decat alte obiecte din jurul ei.
Acesta prima secventa a explorarii are drept scop intarirea eului, prin constientizarea resurselor si calitatilor personale.

2. „Lumea”
T: Acum am sa te rog sa te uiti in jurul tau in acesta camera si sa alegi un obiect, caruia sa-i gasesti calitatile si rolul sau.
A: (Se uita pierduta in jur si revine cu privirea la clepsidra, ca la un element familiar, salvator) Mi-e foarte greu sa ma decid asupra unuia. Nu stiu ce sa aleg.
T: Vrei sa iti numesc eu un obiect?
A: Da, mi-ar fi mai usor.
T: Bine. Ce imi poti spune despre scaunul de langa tine?
A: Scaunul? (se incrunta). Nu seamana deloc cu clepsidra mea. E sobru, rigid, serios, cu forme regulate.
T: Are calitati?
A: Da, este util si confortabil cand stai pe el.
T: Acum alege, te rog, alt obiect si vorbeste-mi despre el.
A: Biblioteca…are si ea forme geometrice, cu unghiuri drepte, pare cam batoasa, dar ii dau farmec cartile multe de pe rafturi.
T: Bine, poti sa treci mai departe.
A: Clanta de la usa (o priveste indelung si se arata emotionata si apoi entuziasmata). Pai, e un obiect destul de important, dar nimeni nu isi da seama de valoarea lui. Nu m-am gandit niciodata la o clanta. Cand ma uit la ea, ma simt emotionata pentru ca ma gandesc la oamenii care au putut intra si iesi din aceasta camera. Clepsidra mea seamna cu o inspiratie, iar clanta cu o expiratie, cu o deschidere. Clepsidra parca e sufocata, deoarece e captiva in acea forma inchisa si nu pare sa aiba vreo sansa sa iasa de acolo. (are un insight si e emotionata)
T: Tocmai ai constientizat ce calitati are clanta. Exploreaza te rog spatiul din jur in continuare.
A: Cuierul. Este elegant, imi da senzatia de sprijin, de ajutor, dar este si el destul de rigid si de intepenit in locul acela. Este util cand iti pui hainele in el.
T: Da, alt obiect?
A: (Isi plimba privirea prin camera, se uita lung la ghiveciul cu o planta verde, curgatoare, apoi se opreste asupra fotoliului) Fotoliul. Este atragator, are forme curbe, armonioase, este cald, imi place mai mult decat scaunul. Stai mai confortabil in el.
T: Bine. Acum spune-mi te rog, ceva si despre floarea la care am vazut ca te-ai uitat mai devreme.
A: Dar nu este un obiect, este ceva viu.
T: Cu atat mai bine.
A: (O priveste stanjenita si usor intristata) Imi place ca este vie, impunatoare si pare gata sa infloreasca. Are multa personalitate. Este mult mai frumoasa si mai importanta decat clepsidra mea. Ma simt coplesita.
A doua secventa a explorarii are drept scop observarea si perceperea realitatii externe asa cum este ea, avand loc decentrarea de pe propria persoana si implicit, o largire a granitelor eului.

3. „Eu si lumea”
T:Acum, am sa te rog sa pui clepsidra in relatie cu fiecare dintre obiectele pe care mi le-ai descris mai sus.
A: Este prea greu. Cum adica sa le pun in relatie?
T: Incearca sa ii gasesti clepsidrei un loc in raport cu fiecare obiect ales de tine.
A: Pai, sa vedem..(Are dificultati in a se misca in spatiul din camera, sta cu clepsidra in mana si nu stie ce sa faca)
T: Poti sa te misti prin camera atunci cand pui clepsidra in relatie cu aceste obiecte. (Incurajare pentru a facilita si participarea corporala)
A: (Pune clepsidra pe scaun si o priveste) Este frumoasa, ii sta bine acolo si face un contrast cromatic placut. (rasufla usurata)
T: Mai departe…
A: (Aseaza clepsidra pe biblioteca, pe un raft al ei si exclama incantata) Imi place mult cum le sta impreuna. Chiar sunt in armonie si se pun in valoare una pe alta.
T: Foarte bine. Urmatorul obiect, care ar fi?
A (Se deplaseaza prin camera, aseaza clepsidra pe clanta si o tine cu mana sa nu cada) Chiar daca sta mai greu aici, totusi am reusit sa o asez.
T: Acum pune clepsidra in relatie cu cuierul, te rog.
A: (Incearca mai multe variante si o aseaza la baza cuierului) Nu o vad stand in alta parte. Cred ca noaptea ar lumina frumos.
T: Da, vezi acum ce a mai ramas.
A: Ah, planta (are reale ezitari, se uita indelung la planta si nu stie ce sa faca)! Nu cred ca am unde sa pun cepsidra langa planta. Nu are loc, pur si simplu!
T: Ia incearca totusi sa o pui undeva.
A: (O aseaza in spatele plantei, in ghiveci). Dar aici nici nu se vede clepsidra, exclama ea dezamagita.
T: Vezi unde o poti aseza astfel incat sa fii multumita.
A: (Cu miscari stangace si ezitanta, incearca sa o puna in mijlocul plantei) Dar am sa rup floarea asa, nu pot sa fac asa ceva.
T: Mai cauta atunci.
A; (Cu fata crispata si vadit incurcata) As pune-o in ghiveci, pe pamant, in fata florii, dar cred ca se va murdari.
T: Poti sa experimentezi si vei vedea ce se intampla.
A: (Pune clepsidra in fata frunzelor lungi, curgatoare ale plantei) Acum clepsidra parca ar fi o floare portocalie, exotica a plantei. Ah, ce frumos ii sta! E ca un boboc. Dar cand va inflori planta, clepsidra mea nu va mai avea ce sa caute aici. Va fi pur si simplu umbrita de floarea adevarata.
A treia secventa a explorarii vizeaza trecerea de la observarea pasiva a realitatii, la actiunea concreta asupra ei. Prin relationarea uneori dificila cu ceea ce se afla in jur, se reduce teama de tot ceea ce este nou, necunoscut, diferit de propria persoana. Alina descopera singura modalitatea de a se relationa nuantat cu lumea, in functiile de caracteristicile obiectelor din jur si de propriile trairi pe care are sansa sa le exploreze acum.

4. „Ce am aflat astazi”
T: Alina, cum te simti acum?
A: Ma simt foarte bine si sunt plina de lucrurile noi pe care le-am aflat.
T: La ce anume te referi?
A: Clepsidra mea se simte mult mai bine de cand interactioneaza cu fiecare obiect in parte. Nu se mai simte izolata si intra in armonie cu ce este in jurul ei. Abia acum imi dau seama ca au fost multe persoane din jurul meu care au incercat sa se apropie de mine, dar eu nu le-am dat nici o sansa si le-am respins, doar pentru ca nu erau ca mine sau nu semanau cu clepsidra mea.
T: Care dintre obiectele alese de tine reprezinta oamenii pe care nu ii vedeai pana acum, dar care sunt importanti si au calitatile lor?
A: Ei sunt reprezentati de obiectele care mi-au placut cel mai mult: fotoliul si cuierul.
T: Ce poti sa imi spui despre oamenii de care te temeai, pe care ii considerai superiori?
A: Floarea ii reprezinta cel mai bine.
Aceste ultime intrebari au ca scop retragerea proiectiilor initiale.
T: Ce simti acum, la sfarsitul explorarii?
A: Simt ca mi-am gasit locul printre cei din jur, chiar daca mi-a fost greu sa ajung aici. Si cred ca este doar inceputul. E ca si cum mi-a cazut un val de pe ochi, nu ma mai tem si vad totul intr-o lumina noua, care arata lucrurile asa cum sunt ele de fapt.
Ultima secventa vizeaza analiza exercitiului metaforic desfasurat, putand avea loc asocieri valoroase cu planul vietii reale. Alina constientizeaza patternurile de comportament anterioare, isi descopera proiectiile si are ocazia sa le retraga. Ea constientizeaza care sunt castigurile personale obtinute in urma exercitiului si care este locul propriei persoane printre locurile si oamenii din jur.

La sfarsitul acestei explorari, Alina poarta aceasta lumina pe chip, ca si cum clepsidra sa ar deveni fosforescenta pe timp de zi. A depasit blocajele corporale traite in timpul exercitiului si s-a simtit mult mai bine cand a trecut de la centrarea pe sine (clepsidra) la observarea realitatii din jur (obiectele din camera) si apoi la interactiunea cu aceste obiecte. Relationand clepsidra (eul) cu obiectele din jur (realitatea obiectiva), ea a construit singura relatii nuantate si adecvate cu lumea. Spune ca si-a gasit locul, pentru ca a descoperit ca nu mai este izolata sau in conflict cu lumea, putand trai in armonie cu ceea ce o inconjoara. Alina a putut realiza toate acestea prin deblocarea resurselor personale.

psihoterapeut Andreea Răduţă-Petrescu 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

Oglinda spartă

Articol publicat in Revista de psihoterapie experentiala (SPER), editia speciala, iunie 2002

oglinda

 

Ati observat vreodata cum aratati daca va priviti intr-o oglinda sparta? Dintr-un punct al oglinzii pornesc niste raze care delimiteaza tot atatea cioburi. Daca te privesti intr-o oglinda sparta, arati intr-adevar hidos si iti e greu sa te recunosti. Si in popor se spune ca o oglinda sparta aduce ghinion.

Mihaela este o fata de 17 ani, inalta, frumoasa, cultivata si desteapta. Oricine o cunoaste si este obiectiv este de acord ca intruneste aceste calitati. Ochii ei sunt insa tristi, iar fata si corpul incordate la prima noastra intalnire. Din tot ceea ce imi spune explicit, dar si implicit, simbolic (privirea, gesturile) imi dau seama ca aceasta adolescenta se priveste intr-o oglinda sparta. O oglinda ce nu o reflecta deloc asa cum este ea de fapt.

Demersul terapeutic urmareste sa o ajute sa isi descopere resursele si potentialul momentan blocate, pentru a-si putea vedea adevaratul chip si nu cel reflectat stramb de o oglinda sparta.

Mihaela este timida, se inroseste foarte des in situatii obisnuite de viata si se rusineaza de acest „defect” cum il numeste ea. Aceasta frica permanenta ca se va inrosi se impleteste cu alte aspecte care duc la o veritabila fobie sociala- teama de a vorbi in public, teama ce apare atunci cand este privita, teama ca se va rade de ea sau ca va fi criticata, teama de a raspunde la ore (chiar daca stie raspunsul foarte bine). Mai apare si teama de situatii noi, intrucat nu stie cum sa actioneze.
Este perfectionista si excesiv de rationala, are o gandire de tip „trebuie” ce apare adesea in exprimarea curenta, isi planifica excesiv timpul si activitatile si nu se simte capabila din cauza acestor lucruri sa se relaxeze si sa se bucure de viata.

„Daca cineva ma suna sa ne intalnim peste 5 minute, eu imi planific si cele 5 minute”, imi spune ea consternata. Spontaneitatea sa reprimata profund se exprima totusi cu obstinatie prin inrosiri repetate, care vorbesc despre acel lucru tulburator din viata ei pe care nu il poate controla si pentru care a solicitat ajutor psihologic.

Inrosirea, fobia sociala si gandirea de tip „trebuie” sunt acompaniate in cazul sau de o gama larga de ganduri negative si distuctive care duc la un adevarat blocaj actional si la stari depresive asociate. In plus, este dependenta afectiv atat de prietenul ei cu 10 ani mai mare care o domina, cat si de parerea si aprecierea persoanelor din jur extrem de importante pentru ea. Imaginea proasta de sine este accentuata de faptul ca in familie este destul de des criticata, nu este lasata sa isi spuna parerea, fiind tratata ca un copil. Comunicarea dintre membrii familiei este destul de slaba.

Observatiile clinice sunt intarite prin date psihodiagnostice obtinute in urma aplicarii testelor DAP, Koch si Luscher. Astfel, in testul DAP, atat fata cat si baiatul pe care i-a desenat nu au corp. A desenat doua capete mari, plasate in centrul paginii, cu un zambet incordat gen ranjet si cu o fata crispata. Este, prin urmare, extrem de preocupata de imaginea de sine, de Mihaela din oglinda, si are relatiile sociale, perceptia corporalitatii si a impulsurilor blocate. In testul Luscher, disconfortul sau senzorial este explicat si de respingerea maroului, iar controlul excesiv si o anumita inflexibilitate se exprima prin faptul ca a doua selectie a culorilor este identica cu selectia initiala. Nesiguranta sa si ascunderea in spatele aparentelor in relatiile sociale sunt reprezentate in testul Koch prin copacul sau desenat care are forma unui plop, cu ramuri subtiri invelite de o coroana sub forma de balon lunguiet.

Tinand cont de toate aceste date, planul terapeutic adecvat include mai multe strategii: exercitii destinate intaririi eului, secventa de terapie RET pentru combaterea gandurilor negative, abordarea metaforica a simptomului inrosirii, joc de rol, exprimarea prin desen. In plus, la recomandarea de a desfasura o activitate motrica pentru a-i facilita exprimarea corporala si deblocarea spontaneitatii, ea alege dansul pe care incepe sa il practice cu mare placere.

Pentru intarirea eului, Mihaela isi identifica 10 calitati pe care apoi le exemplifica sau le argumenteaza. Exercitiul i se pare foarte dificil la inceput, intrucat nu isi gaseste nici o calitate. Printr-o abordare suportiva si ferma a acestei rezistente, ea duce la capat exercitiul. Tot pentru intarirea eului, trecem impreuna in revista succesele ei personale si ne axam pe starea afectiva asociata acestora.

Terapia RET vizeaza inlocuirea gandurilor negative si irationale ce apar in situatii obisnuite de viata cu ganduri pozitive alternative. Exemple date de ea: „La ora de geografie profesorul vrea sa ne intrebe ceva si se uita la mine. Mi-e tare frica. Daca o sa ma intrebe ceva, ce o sa ii raspund? Eu nu stiu geografie prea bine. Dar nimeni nu le stie pe toate. Am sa ii spun ce imi vine in cap. De fapt, cred ca stiu raspunsul.” Sau: „ La ora de engleza trebuie sa imi spun parerea in fata clasei in legatura cu ceva. Vai, …toata lumea se uita la mine, imi analizeaza fiecare cuvant si or sa ma critice daca gresesc. De fapt, nimeni nu are timp sa imi critice mie fiecare cuvant sau gest, au alte lucruri mai bune de facut.” La o petrecere: „ Ah, …nu sunt cea mai frumoasa fata de aici. Dar nici nu e nevoie sa fiu cea mai frumoasa. Prietenul meu ma place pe mine cel mai mult. Este imposibil sa fiu mereu prima si este chiar obositor. Cine ma place, ma place asa cum sunt”.

In privinta inrosirii, schimbam cadrul de referinta: „ Ma inrosesc iar. Toti vor observa si vor rade de mine. Este groaznic si nu ma pot suporta” spune ea initial, dupa care descopera ca te poti inrosi si atunci cand esti furios, situatie in care cei din jur se pot teme de tine. Sau te mai inrosesti iarna sau dupa ce faci sport si ai o mina sanatoasa, radioasa. Si copiii sunt rozalii in obraji si este ceva placut. Cand te inrosesti, fata este insufletita, ochii ies mai mult in evidenta si baietii pot observa cu placere asta. In urma acestui exercitiu, Mihaela tot se mai inroseste, dar nu mai acorda o importanta exagerata acestui lucru si se inroseste tot mai rar.

Realizam impreuna si un joc de rol: ea este la o petrecere si se teme foarte tare. O persoana necunoscuta se uita la ea si apoi i se adreseaza. Este o situatie noua care o sperie, nu stie cum sa reactioneze. Exersam diverse dialoguri posibile si treptat temerea sa dispare. Isi da seama ca anticiparea negativa a unei situatii este de fapt mult mai stresanta decat situatia in sine.

Ultima tehnica vizeaza exprimarea metaforica prin desen a unei probleme. Mihaela se simte foarte prost intr-un grup de persoane de varsta ei si joaca de obicei unul dintre cele doua roluri: fie este in centrul atentiei grupului, dar se inroseste, este tensionata si nu se simte bine, fie este undeva la margine unde nimeni nu o baga in seama si sufera. Ii propun sa reprezinte prin doua desene aceste doua scenarii, iar printr-un al treilea desen sa gaseasca o solutie cat mai confortabila pentru ea in grup, solutie diferita de primele doua. Desenele aduse sunt urmate de o relaxare si de o destindere autentice. Mihaela pare a fi o alta persoana. In al treilea desen, ea nu este nici in centrul grupului, nici la marginea sa. Oamenii desenati formeaza un cerc, dar nu se mai afla nimeni in centrul sau. Fiecare persoana vorbeste cu persoana de langa ea sau de vis-a- vis, nimeni nu monopolizeaza atentia tuturor si nimeni nu este marginalizat.
Mihaela din desen are o figura radioasa si multumita. Poate la fel de impacata ca atunci cand imi spune ca s-a surprins cu uimire fredonand o melodie prin casa.

psihoterapeut Andreea Răduţă-Petrescu

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Soacra cu trei nurori, mai mult decât o simplă poveste

Articol publicat in revista Cheiron, nr 2 , iunie 2009(http://www.psihoterapieanalitica.ro/Cheiron_nr_2_iunie_2009.pdf)01

Ideea acestui articol s-a nascut in timp ce ascultam o noua tirada pasionala din sirul intamplarilor de viata adevarate avand ca protagoniste nurorile si soacrele. Fara sa vreau, mi-am amintit de povestea savuroasa a lui Ion Creanga si am inceput sa o vad intr-o noua lumina, pe care nu o percepusem inainte. Cred ca „Soacra cu trei nurori” este o poveste care abordeaza mai mult experienta umbrei ca arhetip si maniera in care o face este deosebit de interesanta si de incitanta. Voi dezvolta in articolul de fata relatia dintre povestea „ Soacra cu trei nurori”, arhetipul umbrei, situatii concrete din viata reala unde se pun in joc comportamente asemanatoare celor din poveste si posibile directii de transformare a acestor conflicte in experiente si comportamente pozitive (prin asumarea umbrei).

Se stie ca basmele reprezinta expresia cea mai pura si mai simpla a proceselor psihice inconstiente. Ele reprezinta arhetipurile in forma lor cea mai simpla, nuda si concisa. Dupa ani indelungati de cercetare in domeniul basmului, Marie-Louise von Franz a ajuns la concluzia ca toate basmele se straduiesc sa descrie unul si acelasi factor psihic: ceea ce C.G. Jung numeste Sinele, care este totalitatea psihica a unui individ si de asemenea, centrul reglator al inconstientului colectiv. Diversele basme ofera imagini aproximative asupra diferitelor faze ale experimentarii Sinelui. Astfel, unele basme au de-a face mai mult cu stadiile de inceput, cu experienta umbrei si ofera doar o scurta schita a ceea ce urmeaza mai tarziu. Alte basme accentueaza experienta animusului si a animei si a imagourilor materne si respectiv, paterne din spatele lor.Altele subliniaza motivul comorii inaccesibile sau imposibil de obtinut si experienta centrului.

„Soacra cu trei nurori” face parte din povestile care abordeaza mai mult experienta umbrei ca arhetip. Voi prezenta pe scurt continutul povestii in cele ce urmeaza.

Ce fel de femeie este soacra din povestea „Soacra cu trei nurori” de Ion Creanga? Aflam despre ea ca : „avea trei feciori nalti ca niste brazi” si „pentru a nu razleti feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case alature” si de atunci „lua hotarare nestramutata a tinea feciorii si viitoarele nurori pe langa sine, in casa batraneasca”.

Cand feciorului cel mare ii vine vremea de insuratoare, „baba, simtind asta umbla val vartej sa-i gaseasca mireasa” si gasi o fata „nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa”. Aflam ca „ feciorul nu iesi din hotararea lui maica-sa”. La fel proceda mama cu baiatul cel mijlociu, alegandu-i o mireasa dupa placul ei.

Baba le puse pe nurori la treaba, ea dormea noaptea si ele munceau si ziua si noaptea, speriate de „ochiul din ceafa” al babei care credeau ca le vede oriunde. De mancare aveau „ceapa cu mamaliga”.

Situatia se schimba cand feciorul cel mic, „intr-o dimineata ii si aduce mamei o nora pe cuptoriu”. Nora cea mica era tanara si isteata asa cum aflam din poveste.
Le convinge si pe cumnatele ei sa se ospateze bine noaptea in loc sa lucreze, le atrage de partea ei si „de atunci nurorile n-au mai avut zi buna in casa cu baba”. Mai mult chiar, „soacra rodea in nurori cum roade cariul in lemn”.

Atunci nora cea mica le propune si le convinge pe cumnate sa „scape de harca de baba”. Ele intra in casa babei si „luara pe baba de par, si-o izbira cu capul de pereti pana i-l dogira”. Nora cea mica „tranteste baba in mijlocul casei si o framanta cu picioarele, apoi ii scoate limba afara, i-o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si piperiu”. In urma acestor fapte, baba „ cazu la pat bolnava de moarte”.

Tot nora cea mica planuieste ce sa le spuna barbatilor lor care vin acasa despre mama lor : „mamuca nu face bine, are de gand sa ne lase, sarmana”.
Cand baba incearca sa le spuna prin semne baietilor ei cum a fost batuta si imbolnavita de nurori, nora cea mica le talmaci vointa mamei lor :”biata mamuca ne lasa cu limba de moarte ca fratele cel mare sa ieie locul si casa dinspre rasarit, cel mijlociu cea dinspre apus, iara noi ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca”.

Apoi baba muri, iar „ nurorile, despletite, o boceau de vuia satul”.

Care este oare conditia psihologica a personajelor din poveste?
Soacra cu trei nurori este inflationata de arhetipul marii mame negative.
Arhetipul marii mame in latura sa conservativa are doua aspecte, unul pozitiv si unul negativ. Aspectul pozitiv al arhetipul marii mame: ea este cea care da viata, hraneste, isi protejeaza copiii, mama fiind un continator si un adapost. Imagini arhetipale sunt: zeita ca vas, ca mama, ca mama-pamant fertil, Gea. Aspectul negativ al arhetipul marii mame: mama care isi leaga copiii de ea si nu le permite acestora sa devina independenti, sa se dezvolte si sa isi traiasca propria viata, caci a contine inseamna a constrange si a incarcera. Mai mult, mama negativa isi doreste dependenta, ascultare si supunere din partea copiilor, ba chiar ar dori sa traiasca viata copiilor in locul lor, luand decizii in locul lor. In mitologeme apare ca zeita „mancatoare de copii”, Gorgona pietrificatoare, leul sau vulturul.

02
Statueta zeita Gea

03

Statueta Batrana Gorgona (Roma)

Soacra din poveste are acest aspect constrangator, ea mai face doua case si isi propune ca feciorii si viitoarele nurori sa ii tina astfel pe langa sine. Mai mult, ea are autoritatea necesara pentru a alege partenerele de viata ale primilor doi baieti si apoi le determina pe nurori sa traiasca asa cum isi dorea ea.

Baiatul cel mare si cu cel mijlociu sunt prinsi la nivelul eului intr-un complex matern extrem de puternic, ei sunt baietii mamei, se comporta ca niste copii care, desi au ajuns la varsta insuratorii nu sunt independenti si autonomi din punct de vedere afectiv. Anima lor nu este treaza, ei nu traiesc o poveste de dragoste care i-ar fi putut transforma si conecta la sinele lor profund, ci sunt sub robia unei mame tiranice. Si in viata reala intalnim barbati care inca traiesc sub fusta mamei, desi sunt insurati sau au chiar si copii. Acesti barbati iau decizii nu impreuna cu sotiile lor ci alaturi de mamele lor pe care nu vor sa le dezamageasca, carora le povestesc viata si dificultatile lor, de care asculta inca aidoma unor copii. Mezinul pare sa aiba insa o anumita autonomie, alegandu-si sotia frumoasa si isteata, dupa placul sau.
Povestea este extrem de interesanta mai ales prin jocul si rolul nurorilor. Daca la inceput ele sunt prezentate ca victime, muncite din greu si hranite prost de o soacra dominanta, in finalul povestii devin sadice si mai apoi criminale.

Pentru ca soacra lor este rea si abuziva, orice comportament al lor are justificare. Conflictul dintre soacra si nurori se aprinde, soacra se poarta extrem de urat cu ele, iar nurorile pun la cale razbunarea: bataia pana la omorarea soacrei si impartirea bunurilor acesteia intre ele dupa moartea ei.

Nurorile nu discuta deschis cu soacra lor despre ceea ce se intampla, nu discuta cu sotii lor despre asuprirea lor, nu cer ajutorul sotilor sau al altcuiva, nu incearca sa plece de acasa daca le era atat de rau acolo, nu fac nimic pentru a se salva din situatie. Ele raman in casa soacrei, contaminandu-se de tot ceea ce li se intampla rau, amplificand starea de rau printr-o razbunare.

Si in „ Cenusareasa” eroina principala este exploatata de catre mama si surorile vitrege, dar ea merge la bal si se indragosteste, pentru a fi in final salvata de print. Animusul ei se trezeste si intrerupe relatia eului cu complexul matern negativ in care era prins. In finalul povestii, Cenusareasa pleaca cu printul la castel si nu se razbuna pe mama ei vitrega.

In „Alba ca zapada”, mama vitrega a eroinei incearca in repetate randuri sa ii ia viata acesteia, dar e salvata de pitici si apoi trezita la viata printr-un sarut de catre print (animusul ei). Alba ca zapada nu vrea sa se razbune, iar mama vitrega pe care a invitat-o la nunta ei plezneste de ciuda.

Iata doua povesti cunoscute in care fetele se indragostesc, intra in relatie cu animusul lor si au loc transformari pozitive si nu nutresc ganduri de razbunare sau moarte fata de mamele vitrege. Nurorile din „Soacra cu trei nurori” sunt in fond la fel ca soacra lor, ba chiar mai rau, intrucat soacra nu le-a batut si nici nu a incercat sa le ia viata. Ele devin stapanite de umbra colectiva, de aspectul demonic al acesteia si comit crima. Oricine ucide se ucide in primul rand pe sine, isi ucide propriul suflet.

Nurorile din poveste cred despre ele ca sunt bune si sunt nedreptatite de comportamentul soacrei si pot face orice pentru a scapa din aceasta situatie, ele practic isi proiecteaza propria umbra pe care nu o asuma la nivelul constiintei.
In viata de zi cu zi, noi oamenii adeseori dam vina pe altii pentru faptele noastre, pentru propria rautate, intoleranta, sete de razbunare. Uneori un stimul cat de mic poate fi suficient ca sa explodam.

Umbra, asa cum o defineste C.G. Jung este „ ceea ce un individ nu vrea sa fie”. Umbra include toate trasaturile neplacute pe care individul vrea sa le ascunda, ca latura inferioara, primitiva si lipsita de valoare, ca latura intunecata a omului.

04

Umbra

umbre

Umbra unui cuplu pe nisip

Datorita faptului ca umbra este un arhetip, continuturile ei sunt puternice, insotite de afect, sunt obsedante, posesive, autonome: pe scurt, capabile sa tulbure si sa ia in stapanire eul cel mai riguros ordonat. Umbra se manifesta prin proiectii puternice irationale, pozitive sau negative asupra persoanelor apropiate. Prin aceasta, Jung a dat o explicatie convingatoare nu numai antipatiilor personale, ci si cruzimilor si persecutiilor colective din vremurile noastre.

In conceptia lui Jung, omul trebuie sa gaseasca o modalitate de a trai cu latura sa intunecata; de fapt sanantatea sa mentala si fizica depinde adesea de aceasta. Cu cat suntem mai putini constienti de umbra noastra, cu atat ea dobandeste mai multa putere si este mai periculoasa si mai capabila sa copleseasca tot restul personalitatii.

Ce se intampla in viata noastra obisnuita si reala de exista inca atatea conflicte intre soacre/socri si nurori/gineri? Oare nu cumva umbra uneia sau celeilalte dintre parti sau a ambelor parti este cea care nefiind asumata ne domina relatiile?

Care ar fi cateva posibile motive care fac ca relatiile dintre soacre/socri si nurori/gineri sa fie tensionate sau chiar explozive?

Iata cateva motive sau ipoteze privind relatiile tensionate sau distructive dintre soacre/socri si nurori/gineri la care m-am gandit in timp ce ascultam in viata reala intamplari asemnatoare celor din povestea lui Ion Creanga „Soacra cu trei nurori”:
• Are loc o ingustare a constiintei fiecarei parti, astfel fiecare parte (soacra/ socru si respectiv nora/ginere) poate crede ca ea este cea care are dreptate si ca aceasta dreptate este absoluta si se victimizeaza sau se incranceneaza in incercarea de a isi dovedi nevinovatia si dreptatea.
• Oricare dintre parti (soacra/ socru sau respectiv nora/ginere) poate proiecta pe cealalta parte propria umbra neasumata de constiinta. Altul devine rau, iar eu sunt bun, nevinovat, am dreptate.
• Este posibil ca partile sa nu stie inca cum sa se relationeze cu o persoana dificila in mod creativ: punand limite ferme si sanatoase, dar fara a fi agresivi sau a rupe brutal relatia. Sa nu uitam ca orice ranchiuna si orice razbunare ne incarca cu energie negativa, facandu-ne noua insine rau in primul rand.
Posesivitatea si gelozia, fie a parintilor care vor sa fie ascultati de copii chiar atunci cand copiii lor au crescut si au familia lor, fie a copiilor care fiind intr-o relatie de cuplu doresc sa isi indeparteze partenerul de parintii sai pentru a le apartine doar lor. Dar orice gelozie ascunde in fond o lipsa de dragoste.
Lisa unei comunicari si confruntari reale,autentice si deschise, cu rol tranformativ a gandurilor si sentimentelor traite, in care fiecare sa isi afirme pozitia proprie, incercand sa respecte si parerea celuilalt. In locul comunicarii si confruntarii apare barfa, care tradeaza o lipsa de curaj si de asumare a propriei pozitii in fata celui care ne-a suparat cu ceva.
Incapacitatea de a intelege empatic ca oamenii sunt foarte diferiti unii de ceilalti si ca ei nu actioneaza conform asteptarilor si dorintelor noastre egocentrice, ci conform propriei lor personalitati.
Lipsa unei maturitati si a unui echilibru afectiv, lipsa care ne poate pozitiona in relatii cand in postura si conditia de copil mic (facem ce ni se spune si ce se asteapta de la noi fara sa ne confruntam), cand in pozitia autoritara si dictatoriala (ceilalti trebuie sa ne asculte pentru ca noi stim ce e mai bine pentru ei si avem dreptate).

Sa ne asumam umbra inseamna sa nu cadem in greselile facute de soacra sau de nurorile din povestea amintita mai sus. E important sa incepem sa realizam ca tot ceea ce nu merge in viata este in noi insine. Doar cand vom invata sa ne abordam propria umbra vom face ceva valoros pentru aceasta lume. Orice persoana dificila poate fi totodata un prilej de transformare si evolutie spirituala pentru noi, intrucat ne provoaca sa ne depasim limitele.

Nora cea mica nu a inteles de pilda ca si ea ii semana destul de bine soacrei sale, fiind vicleana, alegand pentru sotul ei si pentru cumnatele si cumnatii ei asa cum si soacra vroia sa le aleaga baietilor tovarasele de viata, fiind manipulativa, prefacuta, agresiva pana la a lua viata soacrei sale. Ea practic isi intrece soacra in rautate, devenind stapanita de umbra colectiva ce o impinge catre razbunare si crima.

In loc sa aratam cu degetul spre altii spunand : „ ei fac asta, ei gresesc, ei trebuie contracarati”, putem intelege ca ceea ce ne enerveaza sau ne „agata” la ceilalti sunt de fapt parti din noi insine pe care nu le recunoastem in ruptul capului ca fiind ale noastre si atat timp cat vor functiona si vor exista in noi fara sa ni le asumam, ne pot face mai mult rau decat bine.

Partea buna este ca umbra poate fi abordata in psihoterapie, caci a analiza umbra inseamna a-i suspenda puterea coercitiva. Odata cu aducerea umbrei in constiinta in cadul psihoterapiei, recapatam si foarte multa energie, energie pe care o utilizam inainte pentru a ascunde si a pazi cu strasnicie partile pe care le consideram „rele” si „nedorite” din noi insine. De asemenea, descoperim si valentele pozitive a ceea ce consideram ca rau sau gresit in noi insine. Astfel, prin intergrarea umbrei in constiinta devenim intregi.

Inchei cu un citat din Jung pe care il consider semnificativ pentru tema discutata:
„ Prefer sa fiu intreg, decat bun”.

psihoterapeut Andreea Răduţă

BIBLIOGRAFIE

Ford, Debbie, „Partea intunecata a cautatorilor de lumina”, Ed. For You, 2001

Hyde, Maggie, McGuiness, Michael, „Cate ceva despre Jung”, Ed. Curtea Veche, 1999

Franz, Marie-Louise, „Fairy Tales”, Spring Publications, USA, 1970

Samuels, Andrew, Shorter B., Plaut F.,”Dictionar critic al psihologiei analitice jungiene”, Humanitas, Bucuresti, 2005

Minulescu, Mihaela, „ Fundamentele psihologiei analitice”, Note de curs, 2006

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,