Vom analiza in cele ce urmeaza simbolistica complexa a acestor trei culori esentiale: negrul, albul si rosul .

Negrul – este evocarea neantului si haosului, adica a confuziei si dezordinii; negrul inseamna intunericul originilor; el precede creatia, in toate religiile. Negrul este asociat raului si inconstientei si se regaseste in expresii de tipul: a-si face ganduri negre, a i se face negru dinaintea ochilor, un om negru la suflet, etc. Culoarea neagra evoca moartea.Ca imagine a mortii, a pamantului, a mormantului, a mersului prin noapte a misticilor, negrul se leaga si de fagaduinta unei vieti innoite, dupa cum noaptea poarta intr-insa fagaduinta zorilor, iar iarna, pe aceea a primaverii.

Albul – candidus– este culoarea candidatului, adica a celui care isi va schimba conditia (candidatii la functiile publice se imbracau in alb). Este o culoare de trecere, in sensul in care se vorbeste de rituri de trecere: el reprezinta chiar culoarea privilegiata a acestor rituri prin care se infaptuiesc mutatiile fiintei, potrivit schemei clasice a oricarei initieri: moartea si renasterea. Albul este o culoare a initierii.

Albul actioneaza asupra sufletului nostru precum linistea absoluta… Aceasta liniste nu este totuna cu moartea, ea abunda de posibilitati vii… Este un nimic de dinaintea oricarei nasteri, a oricarui inceput. Adesea, noteaza Mircea Eliade, in riturile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii.

Albul este culoarea zorilor, acel moment de vid total dintre noapte si zi cand lumea visului acopera orice realitate. Cei care se indreapta spre impartasanie poarta un vestmant alb, la fel si logodnica ce merge la ceremonia casatoriei. Se spune rochie de mireasa, dar de fapt este vorba de rochia celei care merge spre casatorie: odata implinita, albul va lasa loc rosului.

Ziua urmeaza noptii, albul este al luminii diurne, solare, pozitive si masculine. Albul este un atribut al celui care se ridica, care renaste, care a izbandit intr-o incercare. Albul este culoarea esentiala a intelepciunii, purtand in sine chemarea umana catre progres. Fiind solar, albul devine simbolul constiintei diurne desavarsite.

Rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forta, puterea si stralucirea lui. Rosul este culoarea focului si a sangelui, culoarea vietii.

Acest rosu eminamente sacru si secret este misterul vietii, culoarea sufletului, a libidoului, a inimii.

Rosul diurn, viu, solar, centrifug indemna la actiune; el este imaginea inflacararii si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, bogatiei, a Erosului liber si triumfator. In Africa neagra, cu o vopsea rosie speciala se ung pe trup si pe fata femeile si fetele in ajunul casatoriei sau dupa ce li se naste primul copil. Exista traditii care, din Rusia pana in China si Japonia, asociaza culoarea rosie cu toate serbarile populare prijeluite de venirea primaverii, de casatorie si de nastere; adeseori, despre un baiat sau o fata se spune sunt rosii, intelegandu-se prin aceasta ca sunt frumosi.

Rosul si albul sunt cele doua culori consacrate ale lui Iehova, ca Dumnezeu al dragostei si al intelepciunii.

In extremul Orient, rosul evoca in general tot caldura, intensitatea, actiunea, pasiunea. In Japonia, culoarea rosie (aka) este purtata aproape exclusiv de catre femei. Copiii manifesta cu totii o puternica atractie fata de culoarea rosie. Rosul este culoarea vietii, ca si a nemuririi.

Albul si rosul ce se gasesc in prezent in snurul martisorului reprezinta o impletire stransa a unor simboluri opuse: masculin si feminin, iarna si primavara, moarte si renastere. Se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care este impletit in culorile alb-rosu, este si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba, la primavara clocotind de viata ca focul si singele .

Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel, in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumate, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Astfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii, ca o permanenta miscare a materiei.

Traditional, martisorul am vazut ca nu era altceva decat un fir compus din alte doua fire rasucite, culorile initiale fiind albul si negrul si, mai tarziu, albul si rosul. Adesea, de acest fir impletit se agata o moneda gaurita de argint, aur sau arama, in acest chip martisorul fiind pus de parinti copiilor spre a fi aparati de bolile pe care le aduce primavara.

Asadar, martisorul a fost initial o amuleta, un talisman, puterea lui regasindu-se mai ales in firele rasucite, care, se crede, aparau de duhurile rele, stramosii nostri crezand cu tarie in protectia oferita de firele impletite si de noduri; pe de alta parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna si vara ingemanate.

Intr-un studiu dedicat martisorului, George Cosbuc afirma ca acesta este simbolul soarelui primaverii, al carui chip seamana, in credinta populara, cu un ban de argint. Sigur ca nu banul ca atare, ci rotundul de argint pur, alb, este asociat soarelui.

In ultimele secole, martisorul a fost purtat de fetele mari si nevestele tinere pentru a fi sanatoase si curate ca argintul, albe si rumene ca florile si pentru a nu le parli soarele de primavara. Insa, pe vremuri, martisorul era pus la baieti la incheieturile mainilor si picioarelor, iar la fetite si fetele mari la gat. Obiceiul cerea ca martisorul sa fie pus de mame inainte de rasaritul soarelui sau macar o data cu inrosirea lui. Era purtat obligatoriu cel putin noua zile sau pana la aparitia pe cer a lunii pline sau pana la inflorirea unor pomi sau, cel mai tarziu, pana la Rusalii.

La scoatere, firele impletite ale snurului martisorului erau puse pe ramurile inflorite ale unui copac. Se credea ca aceasta va aduce belsug in casele oamenilor. Se zicea ca daca cineva isi pune o dorinta in timp ce atarna martisorul de pom, aceasta se va implini numaidecat. Oricum, martisorul, in opinia tuturor, aducea noroc celui care il purta cu demnitate.

Intalnita in sud-estul Europei, sarbatoarea are ca punct de plecare stravechi practici rituale, facand parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmarea innoirea anului primavara.

Obiceiul martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a timpului si anului, primavara, la nasterea si moartea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului.

Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de martisor, el ramine ca o intrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul ramine, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritatii sufletesti. A darui un martisor poate insemna si a darui o farima de soare.

Martisoarele din zilele noastre sunt confectionate manual sau sunt procurate din magazine, fiind compuse tot din doua fire alb-rosii, impletite din matase, la care se agata mici pandantive artizanale, care ar simboliza norocul, sanatatea, iubirea etc, obiceiul pierzandu-si mult din semnificatiile initiale.

Martisorul este intai de toate un simbol, pe care il daruim persoanelor iubite, incercand sa alegem ceva care sa se potriveasca personalitatii acestora, care sa le faca sa zambeasca, sa le faca placere. Este mai mult decat un obiect, este placerea de a darui si de a primi afectiune si astfel ne imbogatim sufleteste.

Primind un martisor, primim de fapt un simbol, primim primavara in sufletele noastre, caldura si dragostea de viata.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu
www.epsihoterapie.ro