Psihologie si Psihoterapie

Copilul nostru a început școala/grădinița. Cum să facem față avalanșei lui de emoții

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Adeseori, părinții moderni sunt preocupați intens in special de performanțele intelectuale ale copiilor lor. De la vârste tot mai mici, copiilor li se cere să învețe limbi străine, să știe să utilizeze calculatorul, sau chiar să citească. In acest context, începutul grădiniței sau al școlii, pot fi provocatoare atât pentru copii, cât si pentru părinții lor. Copiii pot simți teamă intensă sau furie, pot plânge sau pot refuza să meargă la grădiniță sau la școală, fiind copleșiți de multitudinea schimbărilor la care sunt supuși.

Adaptarea copiilor la începerea grădiniței sau a școlii, depinde de maturitatea emoțională a acestora, si este ușurată atunci când părinții pot fi răbdători si empatici cu ei, evitând sa pună o presiune exagerată pe ei pentru a performa intelectual. Capacitatea și motivația de a învăța lucruri noi sunt direct influențate de echilibrul emoțional al copilului!

De ce să investim și in educația emoțională a copiilor noștri?

Din păcate însă, copiii nu sunt suficient educați și pe plan emoțional. Pentru a se dezvolta armonios, ei au nevoie să fie ascultați și înțeleși și atunci când trec prin diverse stări emoționale care îi pot devasta precum un uragan. Întotdeauna este benefic și terapeutic pentru copii să vorbim cu ei atunci când simt teamă, furie sau tristețe, deoarece „pulsiunile activate se calmează datorită întâlnirii cu cineva care ascultă” (Françoise Dolto). Este bine să le transmitem cât mai des cu putință mesaje de genul „sentimentele tale sunt importante pentru mine și îmi voi face timp să le ascult”.

Să nu fugim de emoțiile copiilor noștri!

Oglindirea emoțiilor copilului, presupune în primul rând înțelegerea acestora de către părinte. Pentru aceasta, părintele va încerca să se pună cât mai bine în pielea celui mic, utilizând empatia. Apoi, părintele are misiunea delicată de a-l liniști pe copil, explicându-i cum se numește emoția pe care cel mic o simte (de exemplu: „Cred că ești supărat pe mine pentru că am întârziat să te iau de la grădiniță. Așa este?”). Copilul va fi invitat să se descarce emoțional și va fi ascultat fără să fie învinovățit pentru ceea ce simte. („Vrei să-mi spui mai mult despre ce ai simțit?”).

Emoțiile nu trebuie judecate, întrucât ele nu sunt bune sau rele, ci trebuie luate ca atare și acceptate. Părintele își va exprima compasiunea și iubirea față de copil și-l va mângâia sau îmbrățișa pentru a-l ajuta să se simtă mai bine. („Îmi pare rău că te-ai speriat și ai crezut că nu mai vin să te iau de la grădiniță. Te iubesc mult.”). Apoi îl va reasigura emoțional („O să încerc să nu mai întârzii sau să anunț dacă vreodată se va mai întâmpla. Vreau să am grijă de tine cât mai bine și-mi doresc să fii fericit.”).

De ce fac copiii crize de furie? Un exemplu din cabinet

În cazul unui băiețel de 7 ani care era manifesta des crize de furie și avea și probleme de adaptare în clasa I, am lucrat simbolic prin utilizarea terapiei sandplay sau terapia prin „jocul cu nisip” , cu ajutorul căreia copilul a putut exprima problemele sale reale si dinamica din sistemul sau familial, reușind sa se conecteze ulterior la forțele autovindecătoare din profunzimea psihicului său.

Sandplay sau „jocul cu nisip” reprezintă o metodă de psihoterapie și de dezvoltare personală întemeiată de Dora Kalff, terapeut jungian, în anii 1950-1960, în Elveția, destinată inițial copiilor, dar care apoi a fost folosită cu succes și în psihoterapia adulților. Acesta metodă este folosită în prezent și în România, complementar terapiei jungiene, atât în terapia copiilor, cât și în cea a adulților, deoarece acesta formă de terapie non-verbală furnizează un acces direct și valoros la inconștient.

In cadrul ședințelor de consiliere parentală, părinții băiețelului au înțeles că agresivitatea acestuia era direct legată de relația tensionată cu tatăl său, care se comporta destul de sever si autoritar cu fiul său, fără să își poată controla bine furia.

Ulterior, demersul terapeutic s-a axat pe exprimarea iubirii și a compasiunii tatălui față de fiul său. Tatăl își iubea fiul, dar nu știa cum să-și arate sentimentele într-o manieră potrivită. Tatăl băiatului a înțeles că numai iubirea și construirea unei relații de prietenie și încredere cu fiul său îl vor ajuta pe acesta. Pe măsură ce s-a simțit acceptat, înțeles și iubit de tatăl său, comportamentele agresive de la școală și de acasă s-au redus simțitor.

Tatăl acestui copil a avut la rândul său o copilărie grea, tristă, nu a fost înțeles și oglindit emoțional de către părinții săi. S-a simțit adeseori furios, deoarece a fost nedreptățit și a continuat să se înfurie ușor și atunci când a devenit tătic. Adeseori, anumite pattern-uri emoționale negative se transmit trans-generațional.

Și părinții au nevoie să-și înțeleagă propriile emoții!

Adulții ale căror emoții nu au fost conținute și oglindite când au fost mici, poartă încă în sufletele lor aceste răni vechi. Copilul interior din ei poate continua să sufere, să fie speriat sau furios și le este greu să-l liniștească atunci când trec prin situații de viață mai delicate. Ei îi pot spune copilului interior din ei înșiși acele cuvinte liniștitoare pe care poate nu le-au auzit niciodată: „Știu că te simți speriat și singur. Îți vine s-o iei la fugă sau să te ascunzi undeva. Îmi pare rău că-ți este greu. Sunt alături de tine. Te poți baza pe mine. Te iubesc și voi avea grijă de tine, orice ți s-ar întâmpla”. Astfel, poate începe procesul de vindecare a suferinței emoționale din trecut.

Pentru a fi părinți suficient de buni și a fi capabili să-și conțină și să-și oglindească adecvat copiii, adulții au nevoie să aibă o relație bună cu ei înșiși în primul rând, plină de iubire și auto-compasiune, mai ales atunci când experimentează emoții puternice și mai greu de gestionat! După ce au avut grijă de propriile lor emoții negative și s-au liniștit, părinții vor putea să-și ajute și copiii să-și exprime la rândul lor emoțiile, să și le înțeleagă, să le accepte și astfel, să ajungă treptat să le umanizeze.

Copiii care au un bun contact cu viața lor emoțională au mult mai multe șanse să devină adulți stabili, puternici și adaptabili, spre deosebire de copiii ale căror emoții sunt respinse, criticate sau blamate de părinți. Cred că Antoine de Saint Exupery a exprimat un adevăr universal privind raportul dintre emoțional și rațional, surprins în acest citat foarte frumos din „Micul Prinț”: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”.

Articol realizat de:

Andreea-Christina Răduță-Petrescu

Psihoterapeut Jungian

Terapeut certificat sandplay

Membru ISST (International Society for Sandplay Therapy)

Web site: www.epsihoterapie.ro

Tags: adaptarea la grădiniță, adaptarea la școală, adulți puternici și adaptabili, auto-compasiune, de ce fac copiii crize de furie, educația emoțională a copiilor, emoțiile negative ale copiilor, emoțiile părinților, emoțional și rațional la copii, empatia față de copil, inceperea grădiniței, începerea școlii, maturitatea emoțională a copilului, motivația de a învăța a copilului, părinți suficent de buni, performanțe intelectuale copii, răni emoționale părinți, refuzul copilului de a merge la grădiniță, refuzul copilului de a merge la școală, relația cu copilul interior, teama de școală la copii, terapia copilului, un caz real din cabinet, vindecare emoțională

Cum să depăşim insuccesul copilului nostru la un examen

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Am primit vestea proastă: copilul nostru a avut un insucces la examen, fie el la Evaluarea Naţională sau la Bacalaureat. Nota obţinută este mică sau sub aşteptări. Ce facem mai departe? Cum interacţionăm cu adolescentul şi ce atitudine ar fi de dorit să avem faţă de rezultatul său mai puțin așteptat? Sunt atât de multe în joc: planuri, aşteptări, speranţe legate de viitor, luni de muncă pentru pregătirea acestui examen, etc.

Și părinții au nevoie să își înțeleagă propriile reacții emoționale

Prima ta reacţie ca părinte poate fi devastatoare, încărcată de o tornadă de gânduri şi emoţii negative. Poţi fi supărat, dezamăgit, furios, îngrijorat față de viitorul academic al copilului tău, copleşit sau chiar disperat. Poate să-ţi fie greu să îţi susţii şi să îţi încurajezi copilul în aceste momente critice ale existenţei lui.

Din păcate, te poţi bloca în gânduri şi emoţii negative repetitive, care îţi fac rău atât ţie, cât şi adolescentului. Anumite replici tensionate pot fi rostite la supărare în fața adolescentului, cum ar fi: „Ce o să se aleagă de tine acum?”; „Ai făcut degeaba atâtea meditaţii!”; „Puteai să te străduieşti mai mult!”; „M-ai dezamăgit!”; „Colegul tău cum de a putut să ia o medie atât de bună?”, etc.

Putem intui ce simte adolescentul cu adevărat?

La rândul său, copilul trece prin gânduri şi emoţii negative, greu de suportat. Se poate simţi rău în propria piele, confuz, neîncrezător, pesimist, demoralizat, ruşinat. Adeseori, adolescenţii nu vorbesc despre ceea ce simt cu adevărat în adâncul sufletului. Şi ei se pot confrunta cu emoţii negative repetate pe perioada clasei a 8-a sau a 12-a, fără să le comunice, însă, şi părinţilor dificultăţile lor.

În cabinet am avut în terapie o adolescentă de 15 ani, clasa a 8-a, care mi-a mărturisit în primăvara aceasta: „Mi-e teamă să nu îl dezamăgesc pe tata. Mi-e frică de Evaluarea Naţională. La teste sau la simulările din clasă simt că nu pot respira bine şi nu mă pot concentra.” Rezultatele copilului la un examen pot fi adesea afectate de emoţii puternice şi manifestări neplăcute psihosomatice asociate, cum ar fi palpitaţiile, transpiraţia, dificultatea de a respira, etc.

Ce să nu facem in relația cu adolescenții

Cert este că nu ar fi indicat să-i criticăm, să-i judecăm, să-i respingem sau să luăm distanță emoţională faţă de ei. Copiii noştri sunt vulnerabili în aceste momente, au nevoie mai mult ca oricând de susținere emoţională, de calm şi optimism din partea noastră, de iubire necondiţionată şi de iertare. Alături de copiii care au insuccese la examene, şi părinţii lor dau un examen de maturitate psihologică. Nu este deloc uşor să avem abordarea potrivită, mai ales că părinţii noştri au crescut în comunism şi nu au ştiut cum să ne transmită mesaje pozitive, de iubire şi încurajare, astfel încât să fim mai puţin critici cu noi şi cu copiii noştri.

Părintele este de dorit să devină conştient că devalorizarea şi criticarea repetată a copilului care a performat sub aşteptări la un examen duc la scăderea stimei de sine a acestuia, a încrederii în sine, a motivaţiei de a învăţa şi pe viitor pot genera stări şi dispoziţii depresive şi anxioase, care se pot accentua dacă nu suntem atenți.

Nu este indicat ca părintele să pună semnul egal între valoarea copilului care este unic şi rezultatul sau la Evaluarea Naţională sau la Examenul de Bacalaureat sau de Admitere la Facultate.

Ce facem concret ca părinți după un insucces al copiilor noștri?

Este nevoie de bunătate, de acceptare necondiţionată şi susţinere atunci când copilul este cu moralul la pământ. Părintele poate încuraja copilul să vorbească despre ceea ce simte, să nu se închidă în el, să-i valideze emoţiile, spunând „E normal să fii supărat sau trist. Poţi să plângi dacă aşa simţi nevoia”. Apoi îl poate ajuta să privească spre viitor mai puţin încordat, afirmând, de exemplu: „O să trecem şi peste asta împreună. Nu eşti singur! Cu ce te pot ajuta mai departe? E doar o notă, un rezultat punctual, nu e sfârşitul lumii. Important este să înveţi din ceea ce ţi s-a întâmplat.” Doar trecând pe deplin prin ceea ce simte, copilul poate integra şi da sens apoi experienţelor de viaţă mai puţin plăcute, cum ar fi eşecul la un examen important. Aşa putem dezvolta reziliența în copiii noştri, reziliența fiind „capacitatea fiinţelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile.”

Alături de copiii lor, si părinții dau un examen de maturitate psihologică!

Dacă părintele se simte însă blocat sau furios pe copil şi nu poate accepta ce s-a întâmplat, ar fi mai uşor pentru el dacă ar apela la un psihoterapeut, pentru a lucra cu acest bagaj încărcat negativ şi pentru a se putea elibera şi linişti, astfel încât să poată fi puternic emoţional şi să-şi poată susţine copilul aflat în impas.

Puţini părinţi sunt capabili să dăruiască dragostea necondiţionată copiilor lor, întrucât ei înşişi nu au primit-o de la părinţii lor. De multe ori, părinţii trăiesc prin copii şi se identifica atât cu succesele, cât şi cu insuccesele acestora. Le vine greu să îşi accepte copiii ca fiinţe unice, separate de ei, cu propriul lor destin. Au tendinţa să-i controleze sau să-i condiţioneze, funcționând un patern transgenerațional care se repetă şi pe care ar fi de dorit să aibă tăria să îl oprească, să nu îl transmită mai departe. Părinţii îşi pot iubi copiii, îi pot ajuta, sprijini, ghida, dar nu pot însă să trăiască viaţa copiilor lor, nu pot trăi în locul acestora, oricât de mult s-ar strădui.

Niciodată nu este prea târziu să transformi relația cu copilul tău!

A fi alături fără să blamezi un insucces este atitudinea potrivită care va da roade pe termen lung în relaţia cu adolescentul şi nu va afecta sau distruge relaţia cu acesta. Niciodată nu este prea târziu să transformi relaţia cu copilul tău, să renunți la paternuri transgeneraționale vechi ce intervin la nivel subconştient, să alegi să fii prezent şi iubitor în relaţia cu copilul tău, atunci când e la pământ şi are cea mai mare nevoie de tine! Când sufletul lui strigă după ajutor, dar cuvintele nu pot să iasă!

În cartea „Cum să găsim sensul în a doua jumătate a vieţii”, psihoterapeutul jungian James Hollis ne invită să reflectăm ce s-ar întâmpla cu vieţile noastre, cu lumea noastră, dacă părinții ar putea să-i transmită copilului faptul că este valoros si acceptat așa cum este el. Să-l asigure ca va avea mereu parte de dragostea și sprijinul lor, chiar și atunci când greșește sau are un eșec. Să îl ajute sa se desprindă de ei, întrucât are propriul său destin. Să nu se îngrijoreze dacă alege să-i părăsească pentru a își urma drumul său, fără să fie necesar să le facă pe plac părinților. Să-i spună că este aici să fie cel care este!

Părintele este de dorit să se împace cu el însuşi!

Părintele este de dorit să se împace cu el însuşi, să îşi spună că a făcut lucrurile cât de bine a putut şi, la rândul său, copilul a făcut lucrurile cât de bine a putut. Dacă părintele poate da drumul vinovăţiei în fața insuccesului copilului său, dacă se poate considera drept un părinte suficient de bun, dând dovadă de blândeţe şi compasiune față de sine însuşi, atunci îi va fi mai uşor să aibă o atitudine echilibrată şi faţă de copilul său. Să nu uităm că adeseori, în exterior, în relaţiile noastre se manifestă ceea ce există în interiorul nostru. Ca să fiu bun şi iubitor cu copilul meu, am nevoie să fiu bun şi iubitor în primul rând cu mine. Să mă liniştesc şi să mă poziţionez corect în faţa copilului. Să îl ajut prin atitudinea mea potrivită, să devină mai puternic emoţional şi să se simtă în siguranţă! Să înveţe că dacă a căzut, ceea ce are de făcut este să se ridice şi să meargă mai departe. Iar părintele îi poate veghea paşii, dar nu poate merge mai departe în locul copilului!

Capacitatea și motivația de a învăța lucruri noi sunt direct influențate de echilibrul emoțional al copilului!

Un adolescent echilibrat emoţional poate funcţiona optim mai departe la nivel motivaţional, pentru a fi capabil şi motivat să dobândească noi cunoştinţe şi achiziţii. Un adolescent deprimat sau anxios în urma unui insucces poate avea rezultate mai slabe decât capacităţile sale reale. Energia, entuziasmul, curiozitatea pentru nou, dorinţa de a învăţa, ar fi bine să vină din interiorul adolescentului şi nu să depindă doar de o motivaţie şi validare externă. („Învăţ ca să fie părinţii mulţumiţi de mine” sau „Învăţ ca să obţin cadoul X”).

Cu cât adolescenţii vor avea o relaţie mai bună cu ei înşişi, cu viaţa psihică interioară, cu emoţiile lor, cu calităţile, dar şi cu vulnerabilităţile lor, cu atât vor fi mai pregătiţi pentru viaţă. Ca să se accepte, au nevoie să fie acceptaţi de părinţi aşa cum sunt, cu bune şi cu mai puţin bune, cu succese şi insuccese.

Terapia sandplay sau terapia prin „jocul cu nisip” facilitează creșterea emoțională a adolescenților!

În cabinet, am fost martora acestui proces terapeutic de echilibrare şi creştere emoţională a adolescenţilor, atât prin psihoterapia jungiană pe care o practic, cât și prin terapia sandplay. Terapia sandplay presupune exprimarea dincolo de cuvinte, într-o manieră simbolică, a ceea ce se află în profunzimea psihicului şi prin această exprimare blocajele pot fi depăşite mai uşor! Tehnica de terapie sandplay sau „jocul cu nisip” presupune folosirea unei colecţii de miniaturi ce reprezintă oameni, animale, plante şi minerale, figuri mitologice, etc, utilizate pentru a crea scene sau imagini în mod liber în cadrul unei cutii cu nisip uscat sau a unei cutii cu nisip ud. Jocul este limbajul, miniaturile sunt cuvintele, iar cutia cu nisip este locul exprimării emoţionale. Sandplay sau „jocul cu nisip” reprezintă o metodă de psihoterapie şi de dezvoltare personală întemeiată de Dora Kalff, terapeut jungian, în anii 1950-1960, în Elveţia, destinată iniţial copiilor, dar care apoi a fost folosită cu succes și în psihoterapia adulţilor.

Acesta metodă este folosită în prezent şi în România, complementar terapiei jungiene, atât în terapia copiilor, cât şi în cea a adulţilor, deoarece acesta formă de terapie non-verbală furnizează un acces direct și valoros la inconștient. Terapia sandplay este o metodă valoroasă şi eficientă, ea trezește la viață și sprijină forțele autovindecătoare ale persoanelor ce vin la terapie pentru diverse probleme de viaţă.

Aşa cum explică Carl Gustav Jung, procesul de individuație (prin care o persoană devine ea însăşi, cea care trebuia să fie) presupune să stai cu tensiunea contrariilor, față în faţă cu umbra ta, fiind un drum cu ocolişuri şi extreme, care provoacă adeseori suferinţe morale. Suferinţa în urma unui insucces şcolar sau academic poate fi transformată şi integrată, astfel încât procesul individuării să nu se blocheze şi să apară stagnarea psihologică. Viaţa poate curge mai departe!

Articol realizat de:

Andreea-Christina Răduță-Petrescu

Psihoterapeut Jungian

Terapeut certificat sandplay

Membru ISST

Web site: www.epsihoterapie.ro

Tags: a fi tu insuti, autovindecarea prin terapia sandplay, cum sa iti incurajezi copilul, destinul copilului, dorinta de a invata, emotii negative adolescenti, increderea in sine a copilului, insucces examen Evaluarea Nationala sau Bacalaureat, iubire neconditionata fata de copil, motivatia pentru invatare a copilului, nota mica sau sub asteptari, parinte dezamagit, parinte suficient de bun, plansul dupa un insucces, rezilienta la adolescenti, terapia sandplay, vinovatie in fata esecului

THE WOLF AS PATHFINDER IN SANDPLAY THERAPY

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Article published in Journal of Sandplay Therapy, Volume 32, Number 1, 2023

(https://www.sandplay.org/journal/abstracts/volume-32-number-1-2023-order-this-issue/raduta-petrescu-andreea-the-wolf-as-pathfinder-in-sandplay-therapy)

Tags: abandon, agresivitate, atasament, axa eu-sine, co-transfer, compasiune, consiliere parentala, daci, fata, individuare, instincte, integrare, iubire, limite, lup, numinos, poporul roman, principiul matriarhal, principiul patriarhal, regresie, rezonanta, scoala, separare, simbol, studiu de caz, terapia sandplay, totem, tristete, vindecare

Te rog, mai spune-mi o poveste

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Prin esența lor, basmele sunt terapeutice – îi ajută pe copii să evolueze, să dobândească încredere și curaj, să accepte atât binele cât și răul, să fie puternici atunci când sunt triști, să depășească anumite blocaje de natură emoțională și să-și dezvolte imaginația.

Poveștile îi pot influența pe copii profund și pozitiv, vorbindu-le prin imagini și sentimente, într-un limbaj simbolic și ușor accesibil. Poveștile ating inimile copiilor și le oferă adeseori ceea ce au nevoie din punct de vedere simbolic și emoțional pentru a se dezvolta armonios. Uneori, ca părinți, suntem „în pană” de povești, dar o soluție poate fi să ieșim din tipare, să fim creativi și să inventăm propriile texte.

Orice părinte poate încerca să creeze povești, iar basmul terapeutic care urmează este o astfel de încercare, legată de relația tată-fiu.

A fost odată ca niciodată un împărat pe nume Verde Impărat. Domnea peste o împărăție plină de păduri dese, crânguri minunate și păsări de toate felurile. Împăratul avea un fiu, Aleodor, de 13 ani. Aleodor era bun la suflet, deștept, ascultător, chibzuit și priceput la treburile împărăției. Simțea însă că îi mai lipsește un singur lucru: să tragă la fel de bine cu arcul ca tatăl său ca sa poata participa la întrecerile care se țineau la curtea împărătească în fiecare toamnă și la care veneau arcași iscusiți din toată împărăția. Aleodor își dorea ca tatăl său, pe care îl admira și îl iubea din toată inima, să fie mândru de el.

Aleodor s-a dus la cel mai bun vânător din împărăție și l-a rugat să-l învețe în taină să tragă cu arcul. Vânătorul a primit cu bucurie această rugăminte și i-a promis că-l va învăța tot ce știe.

Fiul de împărat a început să se întâlnească zi de zi cu vânătorul în locuri ascunse din pădure. În mijlocul țintei în care trăgeau cu arcul, vânătorul a pus o codiță albă de iepuraș. I-a spus lui Aleodor că atunci când săgeata lui va nimeri centrul țintei, va fi dovada că este pregătit să participe la întrecerile de tras cu arcul ținute de tatăl său, Împăratul Verde.

Și astfel, pe soare sau pe ploaie, pe căldură sau pe ger, vreme de doi ani Aleodor a învățat de la vânător tot ceea ce știa acesta. Aleodor deveni tot mai puternic și îndemânatic, iar degetele i se tăbăciseră de la corzile arcului de salcâm. Însă, deși se străduise din toată inima și își dorea la fel de mult ca la început să fie și el un arcaș iscusit ca tatăl său, nu reușise să tragă în codița albă din centrul țintei.

Într-o noapte în care Aleodor se culcase ca de obicei întristat că strădaniile sale n-au dat roade, în vis i-a apărut o zână. Aceasta l-a lăudat pentru cât de bine a învățat meșteșugul de a trage cu arcul de la vânător. Dar apoi i-a spus că poate a venit vremea să se antreneze singur, fără ajutorul vânătorului. Să încerce mai ales în nopțile cu lună plină. Iar pe la mijlocul primăverii viitoare să adune flori de lăcrămioare, să le pună într-o sticluță cu apă curată din pădure și să le lase așa o săptămână. Apoi, să bea o gură din acea licoare înainte de a merge să tragă cu arcul. Și va vedea ce se va întâmpla…

Aleodor s-a trezit uimit și plin de speranță. Acum era toamnă târzie, mai avea mult de așteptat până la venirea primăverii. I-a mulțumit din inimă vânătorului pentru ajutorul său de preț. Apoi, mai ales în nopțile cu lună plină, a continuat să se antreneze în inima pădurii. Săgețile sale cu vârful roșu nimereau din ce în ce mai aproape de centrul țintei. Dar niciuna în mijloc, unde se afla codița de iepuraș. Cu toate acestea, Aleodor nu s-a dat bătut, plin de încredere în spusele zânei din vis.

Zilele au trecut una câte una. Odată cu venirea primăverii, toată împărăția a înflorit. Neobosit, Aleodor continua să tragă cu arcul la țintă și căuta în fiecare zi să vadă dacă au răsărit florile din vis.

Si iată că într-o zi de aprilie a dat peste primele flori de lăcrămioare. Le-a adunat cu grijă și le-a pus într-o sticluță cu apă curată, așa cum îl învățase zâna. Peste o săptămână, într-o noapte cu lună plină, a luat o înghițitură, apoi s-a dus în pădure. Încrezător, a tras cu arcul până când una dintre săgețile sale cu vârful roșu a nimerit drept în centrul țintei, în codița albă de iepuraș.

Aleodor a oftat adânc. Trecusera trei ani de când începuse să se antreneze. Avea acum 16 ani. În toamnă, putea în sfârșit să ia parte la întrecerile organizate de tatăl său, Împăratul Verde.

Și iată că a sosit și mult așteptata toamnă. Aleodor i-a spus împăratului că vrea și el să participe la întreceri. Tatăl sau a fost mirat, dar a încuviințat.

Primul care a țintit a fost chiar Împăratul Verde. Era un arcaș iscusit si pasionat. Însă de data aceasta săgețile împăratului, care aveau vârful verde, nu au nimerit centrul țintei, în care se afla o frunză roșie de arțar. Puțin abătut, împăratul i-a cedat locul fiului său, care era al doilea om din împărăție ce urma să-și încerce iscusința.

Aleodor și-a pregătit săgețile sale cu vârful roșu. Inima îi bătea cu putere. Întreaga împărăție și iubitul său tată îl priveau. Dacă îl va dezamăgi? Atunci și-a adus aminte de zâna din vis și de încurajările acesteia. Și-a amintit de ultimii trei ani în care se antrenase și de izbânda avută în pădure într-o noapte cu lună plină, după ce gustase din licoarea de flori de lăcrămioare. A surâs și și-a potrivit atent săgeata, a încordat arcul și… a nimerit cu săgeata sa cu vârf roșu drept în centrul țintei, în frunza roșie de arțar.

Au urmat câteva clipe de tăcere adâncă și de uimire. Apoi împăratul i-a zis: „Bravo, fiule! Sunt mândru de tine. Acum știu că peste doi ani, când vei împlini 18, vei putea să devii împărat în locul meu.” Împăratul Verde dorea să-l lase pe fiul său pe tronul împărăției, ba chiar se gândea deja la petrecerea pe care o va da și la care vor fi invitate toate prințesele din împărățiile vecine ca să-l cunoască pe noul și tânărul împărat.

Dar Aleodor încă nu mergea cu gândul atât de departe, deocamdată era bucuros că și-a îndeplinit visul. Continuă să învețe și începu să-l ajute din ce în ce mai mult pe tatăl său la treburile împărăției. Iar în nopțile cu lună plină își lua arcul și săgețile și trăgea la țintă, în inima tainică a pădurii.

Andreea Răduță-Petrescu, psiholog și psihoterapeut

www.epsihoterapie.ro

Tags: basme pentru copii, educatia copiilor, increderea in sine la copii, iubirea baiatului pentru tatal lui, meseria de parinte, modelul tatalui, perseverenta la copii, povesti terapeutice, psihologia copiilor, relatia tata-fiu

Am cancer. Ce imi ramane de facut?

Posted by andreea | Filed under Articole, DIVERSE

(Articol publicat pe site-ul www.reginamaria.ro: https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/am-cancer-ce-imi-ramane-de-facut, iunie 2017)

„Am cancer. Ce imi ramane de facut?”. Aceasta realitate devine devastatoare pentru cel care este diagnosticat cu cancer. Socul emotional este unul extrem, iar abordarea corecta a afectiunii depinde in mod esential de resursele pe care persoana le gaseste atat in ea insasi cat si in cei din jur.

Este posibil ca eu sa am cancer?

Prima etapa prin care trece cineva aflat in aceasta situatie este inalt anxiogena. Prins in valtoarea de analize si investigatii medicale pe care trebuie sa le faca pentru stabilirea diagnosticului precis si adeseori cu probabilitatea urmarii unei interventii chirurgicale, omul se simte amenintat. Apar gandurile negative ce declanseaza cercul vicios al ingrijorarii „Ce ma fac daca am cancer? Nu vreau sa mi se intample asta. Vreau sa traiesc. Mai am atatea si atatea de facut…Probabil ca medicii se inseala…Totusi, daca as avea cancer, ce sanse am sa ma fac bine? Nu ma simt pregatit sa trec prin asta…, etc”. Aceste zile sau saptamani de asteptare trec chinuitor de greu, timp in care pentru marea majoritate a oamenilor este destul de dificil sa ramana pozitivi si sa se ancoreze in speranta.

Da. Tocmai am aflat ca am cancer.

Dupa stabilirea diagnosticului si a procedurii medicale adecvate de urmat (interventie chirurgicala, chimioterapie, etc,) persoana este traumatizata, se afla intr-o stare de soc emotional, insotit de o avalansa de emotii negative devastatoare: frica, groaza, tristete, furie, invinovatirea sa sau a celor din jur, etc. Acceptarea diagnosticului este dificila, apare frecvent „negarea” ca mecanism psihic de aparare cu ganduri apasatoare repetitive cum ar fi „Poate este o greseala. Nu pot sa cred ca am cancer. De ce eu? De ce sa mi se intample mie asta? Nu vreau sa ma gandesc la asta. Sunt prea tanar ca sa mor.” In fata traumei, in mod automat, exista doar 3 reactii posibile ale sistemului nervos autonom: reflexul de fuga, incremenirea, sau reflexul de lupta. Asa se explica de ce unii oameni se pot simti blocati, incremeniti, incapabili sa actioneze in vreo directie in situatia data. Alti oameni pot simti nevoia sa fuga, fie undeva departe, fie sa se izoleze de cei dragi. Iar altii, cei mai norocosi, vor lupta pentru viata lor si pentru insanatosire. Ulterior aceste reactii primare ale creierului emotional vor fi prelucrate, elaborate si trecute prin filtrul constiintei.

Ce imi ramane de facut?

Dupa acceptarea diagnosticului, persoana va fi apoi capabila sa dezvolte strategii adaptative menite sa o ajute sa faca fata cat mai bine noii situatii inalt traumatizante. Si aceasta ar fi urmatoarea etapa prin care trec cei diagnosticati cu cancer. Aceasta cea de a treia etapa este si cea mai importanta si de lunga durata. De ea depinde soarta individului, daca va lupta sau nu cu toate fortele pentru viata sa. In aceasta etapa este nevoie de un dialog permanent cu sine insusi si de multe ori, de schimbari radicale ale stilului de viata.

Boala poate fi „o sansa” ca omul sa schimbe in viata sa ceea ce ar fi fost benefic sa schimbe de mult timp: sa se elibereze de emotii negative, sa se conecteze la forta iubirii si a iertarii, sa isi schimbe obiceiurile alimentare, sa faca exercitii fizice si plimbari in natura, sa isi dea voie sa fie el insusi si sa creeze noul in viata sa, sa traiasca fiecare zi din plin, fiind conectat mereu la momentul prezent.

Ce este util pentru mine intr-o astfel de situatie?

Fa acele lucruri care iti fac bine pe plan spiritual: roaga-te, mediteaza, relaxeaza-te, citeste, creaza ceva nou. Fii cat mai activ si evita izolarea si insingurarea. Vorbeste cu cei dragi despre ceea ce simti atunci cand te simti in stare.
Nu pune accentul doar pe boala si pe simptomele fiziologice, ci si pe resursele mintii si ale sufletului – esentiale pentru stimularea capacitatii tale de autoreglare si autovindecare. Apeleaza eventual si la un psihoterapeut care te poate sustine si te poate ajuta sa te conectezi mai usor la resursele tale interioare. Tot mai multi specialisti in psihologie si psihosomatica accentueaza importanta factorilor emotionali si mentali in vindecarea de cancer.
Ai grija cat mai mult de tine, atat pe plan fizic, cat si emotional. Cultiva doar acele lucruri si relatii personale care sunt benefice pentru tine (hrana sanatoasa, exercitii fizice, plimbari; relatii cu persoane calde, iubitoare, pozitive, care inteleg prin ceea ce treci si te pot sustine).
Evita gandurile negative prin care te invinovatesti pe tine sau pe cei din jur pentru ce ti s-a intamplat.
Evita sa iti inrautatesti situatia sperindu-te singur cu ganduri sumbre. Lucreaza zilnic cu mintea ta si cu afirmatiile pozitive, cum ar fi: „Fac tot ce tine de mine sa ma insanatosesc. Am grija de mine. Ii las pe cei dragi sa ma ajute. Sunt pe maini bune, ale unor specialisti foarte priceputi. Am incredere in viata. Am incredere in puterea de vindecare a corpului meu. Ma vindec fizic si emotional cu fiecare zi care trece. Ma iubesc asa cum sunt.” Pastreaza-ti vie speranta si repeta zilnic afirmatii pozitive care te vor intari.
Practica exercitii de imaginatie dirijata, alegandu-ti o imagine frumoasa, preferata de tine, cum ar fi un peisaj de munte sau un colt de natura si imagineaza-ti ca te afli in acel peisaj in care te plimbi si pe care il explorezi cu toate simturile. Unii autori recomanda vizualizarea unei ape limpezi, curgatoare, care iti spala cu blandete corpul si duce cu ea departe toate celulele canceroase.
Discuta si cu alte persoane care s-au aflat in situatii similare cu a ta si s-au vindecat; ele pot fi persoane-resursa de care ai mare nevoie pentru a avea incredere in procesul insanatosirii tale.
Invata acum sa discerni intre activitatile si persoanele cu adevarat importante si valoroase pentru tine si lucrurile care sunt neimportante, dar care iti ocupau pana in prezent o mare parte din timpul tau si din spatiul tau psihic.
Exprima-ti iubirea si iertarea fata de oamenii din viata ta. Acest lucru te va ajuta in procesul de vindecare, intrucat sanatatea emotionala si cea fizica sunt strans legate. Specialistii in psihosomatica afirma faptul ca exista si o componenta emotionala a cancerului: furia, ura si resentimentele. Transformarea acestor emotii negative, uneori a unor veritabile blocaje energetice privind persoane care te-au suparat din trecutul tau, este propice vindecarii.
Fa acele lucruri pe care tanjeai de mult sa le faci si nu ti-ai dat voie sau le-ai tot amanat; activitati care produc bucurie sufletului tau (ar putea fi: o calatorie, sa gradinaresti, sa pictezi, sa scrii, sa te revezi cu cineva drag sau important pentru tine, sau sa petreci mai mult timp cu familia sau cu tine insati, etc).

Sprijinul moral al familiei si al prietenilor este esential, in fiecare din cele 3 etape mentionate. Adeseori supravietuirea si adoptarea celor mai bune decizii este direct influentata de sprijinul emotional al celor dragi.

Chiar daca te simti singur, speriat, coplesit sau lipsit de speranta, este important sa stii ca multi oameni aflati intr-o situatie ca a ta, au gasit sprijin si alinare sufleteasca in relatia cu Divinitatea, de care s-au apropiat in aceste momente de cumpana. Ei relateaza cum s-au apropiat de Dumnezeu si au acceptat mai usor boala, fiind intariti in mod miraculos de speranta reinnoita si de credinta. Ei au reusit sa isi schimbe viata, realizand cat este de important sa se iubeasca si sa aiba grija si compasiune fata de ei insisi. Si nu in ultimul rand, au putut sa constientizeze forta vindecatoare a sentimentelor pozitive cultivate zilnic, cum ar fi: serenitatea, compasiunea, iubirea, recunostinta.

Text: Andreea Raduta-Petrescu, Psihoterapeut Jungian autonom, www.epsihoterapie.ro

Bibliografie: – Ruediger Dahlke „ Boala ca sansa. Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii.”, Ed Trei, 2008 – Irvin Yalom „ Privind soarele in fata”, Ed. Vellant 2011 – Babette Rothschild „ Corpul isi aminteste. Psihofiziologia si tratamentul traumei.”, Ed. Herald, 2013 – Louise L. Hay „ Afirmatiile pozitive.”, Ed. Adevar divin – Daniel Goleman „ Emotiile distructive. Cum le putem depasi? Dialog stiintific cu Dalai Lama”, Ed. Curtea Veche

Tags: am cancer, autovindecare, boala ca sansa, cancer, credinta, lupta pentru viata, psiholog cancer, relatia cu Dumnezeu, resurse personale, resursele sufletului, soc emotional, speranta, sprijinul moral al familiei, supravietuire, vindecare cancer

Beneficiile metodei sandplay in psihoterapia pacientului oncologic

Posted by andreea | Filed under Articole, PSIHOTERAPIA SI MISTERELE EI

(Articol publicat pe site-ul www.reginamaria.ro – https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/beneficiile-metodei-sandplay-in-psihoterapia-pacientului-oncologic-id-1432-cmsid-403), noiembrie 2015 in urma sustinerii prezentarii cu acelasi titlu in cadrul Congresului Clubului Regal al Medicilor din data de 17.10.2015

Diagnosticul sau suspiciunea unei boli canceroase reprezinta un eveniment traumatizant pentru pacient.

Sistemul limbic al creierului (cunoscut si drept “creierul emotional” ) comanda hipotalamusului activarea sistemului nervos autonom continuand sa pregateasca corpul pentru lupta/fuga sau imobilizare. Hiperexcitarea traumatica data de activarea cronica a sistemului nervos autonom duce la simptome fizice suparatoare care constituie baza pentru anxietate, panica, slabiciune, epuizare, rigiditate musculara, probleme de concentrare si tulburari de somn. Persoanele cu stres traumatic se simt coplesite si percep ca nu pot face fata stresului zilnic precum toti ceilalti oameni sau cum reuseau in trecut. Dificultatilor majore cu care se confrunta oricum pacientul oncologic, li se adauga aceste manifestari psiho-somatice extrem de suparatoare.

Psihoterapia este un suport psiho-emotional indubitabil in cazul pacientului oncologic

Psihoterapia Jungiana este axata pe explorarea in profunzime a dimensiunii constiente si inconstiente a psihicului pacientului cu ajutorul unor metode specifice cum ar fi: analiza viselor, imaginatia activa si metoda sandplay.

Pacientii oncologici care urmeaza un proces de psihoterapie Jungiana pot avea ca beneficii:

Oglindirea si transformarea unor emotii negative devastatoare cum ar fi: teama, panica, groaza, tristetea, disperarea, furia, insingurarea, apatia. In lupta/confruntarea cu boala este esentiala atiudinea in fata bolii si interpretarea pe care creierul o da acesteia.
Acceptarea si descarcarea emotiilor. Psihoterapia reprezinta cadrul in care oamenii se pot simti acceptati in intregime asa cum sunt, incluzand problema grava cu care se confrunta, de care se feresc uneori sa vorbeasca cu ei insisi sau cu familia. Acceptarea lor de catre terapeut si incurajarea exprimarii libere a fluxului gandurilor si emotiilor au un efect pozitiv. Ei reusesc sa ajunga la catharxis, descarcand trairile cele mai puternice reprimate.
Conectarea la resursele interioare cele mai profunde (inclusiv arhetipuri) cu ajutorul carora se poate stimula procesul de auto-vindecare De exemplu: arhetipul vindecatorului. Este activata functia transcedentala a psihicului care reprezinta vointa inconstienta de a fi sanatos.
Efect integrator prin stimularea unitatii minte-corp-suflet. Pacientul este abordat ca intreg. Nu se pune accentul doar pe boala si pe simptomele fiziologice, ci si pe resursele mintii si ale sufletului – esentiale pentru stimularea capacitatii de autoreglare si autovindecare a individului.

Vindecarea fizica poate fi facilitata de vindecarea problemei emotionale

Exista in cadrul abordarii psihosomatice evidente clare ce atesta faptul ca vindecarea fizica poate fi facilitata de vindecarea problemei emotionale aflata la baza problemei somatice a persoanei.

Ruediger Dahlke, specializat in medicina psihosomatica si psihoterapie expune pe larg acest aspect in cartea „Boala ca sansa”. Prin intermediul unui organ sau regiuni a corpului, sufletul incearcă să ne aduca la cunostinta o durere, o tensiune, o lipsa, intr-un cuvânt o problema nerezolvata.

Daca stim sa descifram mesajul ascuns al bolii avem toate sansele să ne eliberam de ea. Acest lucru se realizeaza in paralel cu conectarea la arhetipul vindecatorului interior.

Terapia prin „jocul cu nisip” – metoda Jungiana sandplay

In psihoterapia pacientului oncologic, terapia prin jocul cu nisip sau metoda Jungiana sandplay da rezultate, intrucat persoana aflata in terapie se implica in profunzime atunci cand realizeaza imaginile de sandplay utilizind toate cele trei dimensiuni esentiale ale fiintei: mintea, corpul si sufletul. De asemenea, sunt implicate in acelasi timp atat planul constient, cat si cel inconstient. In acest fel, transformarile ce apar in cadrul psihoterapiei prin jocul cu nisip , sunt majore si pot fi observate ulterior si in viata reala a persoanei.

Metoda Jungiana sandplay sau terapia prin jocul cu nisip a fost dezvoltata de Dora Kalff, terapeut jungian, in anii 1950-1960 în Elvetia, destinata initial copiilor, dar care apoi a fost folosita cu succes şi în psihoterapia adultilor. In prezent este raspandita in intreaga lume si folosita in gradinite, scoli, spitale, cabinete de psihoterapie, etc.

In ce consta terapia sandplay sau „jocul cu nisip”?

Tehnica de terapie sandplay sau „jocul cu nisip” presupune folosirea unei colectii de miniaturi ce reprezinta oameni, animale, plante şi minerale, figuri mitologice etc., utilizate pentru a crea scene sau imagini in mod liber in cadrul unei cutii cu nisip uscat sau a unei cutii cu nisip ud. Jocul este limbajul, miniaturile sunt cuvintele, iar cutia cu nisip este locul exprimarii emotionale.

Alegerea nisipului în tehnica sandplay nu a fost deloc intamplatoare. El poate fi aruncat, tasat, modelat, sapat sau mangaiat, fiind mijlocul prin care pot fi exprimate sentimente si emotii puternice in mod concret. Jocul cu nisip şi figurine este terapeutic prin sine insuşi: el reimprospateaza sentimentul de libertate, incurajează utilizarea imaginatiei, creste implicarea personala şi, nu in ultimul rand, incurajeaza dezvoltarea sinelui personal.

Care este efectul terapiei sandplay sau al „jocului cu nisip”?

Cu ajutorul terapiei sandplay se pot exprima si materializa continuturi psihice foarte puternice, greu de verbalizat (de exemplu: groaza o simtim intens corporal, dar e mai greu sa vorbim despre ea). Această forma de terapie non-verbala furnizeaza un acces direct şi valoros la inconstient. Multe dintre aspectele profund perturbate, adesea primitive ale psihicului nu pot fi exprimate verbal, dar pot fi exprimate in sandplay. Aspecte legate de patologia unui organ sau a unei parti a corpului pot fi exprimate prin metoda jocului cu nisip.

Terapia sandplay este foarte potrivita in abordarea stresului traumatic extrem al pacientului oncologic. Persoanele traumatizate incapabile sa-si exprime durerea în cuvinte de fata cu terapeutul o pot face mult mai bine vorbind printr-una din miniaturile din sandplay.

Nisipul este materialul care reprezinta necunoscutul, inconstientul. Cand cineva lucreaza doar cu nisipul se duce adanc inapoi in inconstient, in copilaria timpurie sau in sfera corporala. In cazul persoanelor cu blocaje psihice activitatea realizata cu mainile in nisip poate mobiliza din nou fortele sufletesti si spirituale.

O imagine de sandplay poate contine o problema de viata a persoanei ce a realizat-o, dar si o solutionare simbolica a acesteia, prin activarea fortelor autovindecatoare ale psihicului. C.G. Jung vorbeşte deseori despre simbolul care vindeca si care apare din locul de unde nimeni nu se asteapta. De asemenea, copilul interior din adultul aflat intr-o situatie limita, care este speriat si debusolat si nu poate sa verbalizeze tot ce il doare se poate exprima spontan prin metoda sandplay.

Terapeutul nu face apreceri si nu interpreteaza, ceea ce este extraordinar de degrevant pentru oamenii suferinzi psihic. La persoanele ce urmeaza terapia prin jocul cu nisip exista o gama de reactii fiziologice pozitive: detensionarea si linistirea activitatii cardiace si a respiratiei, un sentiment de fericire si o stare de bine, relaxarea stomacului, etc. Aceste sentimente pozitive influenteaza insanatosirea si sanatatea emotionala si fizica!

In practica de cabinet, alaturi de consilierea si terapia Jungiana propriu-zisa, metoda sandplay este extrem de adecvata si de valoroasa in lucrul terapeutic cu pacientul oncologic, aducand transformari la nivelul celor trei dimensiuni esentiale ale fiintei: minte, corp si suflet.

Text: Andreea Raduta-Petrescu, Psihoterapeut Jungian

Bibliografie:

Babette Rothschild „Corpul isi aminteste. Psihofiziologia si tratamentul traumei.”, Ed. Herald, 2013
Ruth Ammann „Terapia prin jocul cu nisip-Sandplay”, Ed. Trei , 2014
Anthony Stevens „Sinele de doua milioane de ani”, Ed. Herald, 2011
Ruediger Dahlke „Boala ca sansa. Cum sa descifram mesajul ascuns al bolii.”, Ed Trei, 2008
Irvin Yalom „Privind soarele in fata”, Ed. Vellant 2011

Tags: beneficiile psihoterapiei, jocul cu nisip, metoda sandplay, pacient oncologic, vindecare emotionala, vindecare fizica

Cum sa te refaci rapid dupa o despartire? 7 sfaturi de la expert

Posted by andreea | Filed under Articole, RELATIA DE CUPLU

Articol aparut pe site-ul www.eva.ro (http://www.eva.ro/dragoste/relatii/cum-sa-te-refaci-rapid-dupa-o-despartire-7-sfaturi-de-la-expert-articol-65534.html?pagina=1), octombrie 2014

Află de la psihoterapeutul Andreea Răduță care sunt cele mai bune soluţii pentru a-ţi reveni după ce ai încheiat o relaţie de durată!

Despărțirile ne dor și după ele, întotdeauna avem nevoie de timp pentru a ne vindeca emoțional și a fi pregătiți să ne deschidem către o nouă relație. Adeseori nu este atât de ușor să ne detașăm emoțional de fostul partener /fosta parteneră, mai ales atunci când gândurile negative ne țin prizonieri.

Gânduri negative după o despărțire:

„Daca ea/el m-a părăsit, înseamnă că nu sunt așa de bun/bună sau valoros/valoroasă.”
„Mi-e teamă că am să rămân singur/singură.”
„Cu ce am greșit de am fost părăsit/părăsită?”
„Cum a putut să îmi facă așa ceva? Îl urăsc/o urăsc.”
„Poate și pe viitor am să pățesc același lucru.”
„Bărbații/femeile nu sunt de încredere.”
„Relația noastră a fost minunată, nu pot accepta că s-a incheiat”, etc

În cabinetul psihologic, am întâlnit persoane care au rămas blocate în relații de cuplu din trecut și nu puteau să își revină emoțional. De exemplu, un tânăr de 22 de ani a venit la psihoterapie cu solicitarea următoare: „A trecut aproape un an de când m-a părăsit fosta iubită. Mă gândesc mereu la ea, caut ocazii să o reîntâlnesc, nu pot să mă atașez de nicio altă fată. Vreau să mă ajutați să o uit.”

Soluții care ne ajută să ne putem reveni mai ușor după o despărțire:

1. Evită să îl/o mai suni pe fostul iubit/fosta iubită sau să îl/o contactezi pe email sau pe Facebook, mai ales în primele luni după despărțire.
2. Ai grijă de tine, nu sta prea mult singur/singură în casă; întâlnește-te cu prietenii, stai de vorbă cu cei mai apropiați dintre ei despre ceea ce simți.
3. Trăiește-ți supărarea, durerea despărțirii, descarcă-te emoțional prin plâns sau vorbind despre sentimentele tale; scrie eventual ceea ce simți, pentru tine însuți. Evită însă să rămâi la nesfârșit în această zonă a tristeții.

4. Încearcă să înveți din ceea ce ți s-a întâmplat și dacă poți, să eviți pe viitor să mai repeți ceea ce ai observat că îți face rău. (de exemplu, să nu mai intri într-o relație de cuplu în care te simți dependent, controlat sau agresat în vreun fel, etc)
5. Păstrează în sufletul tău partea bună și frumoasă a fostei tale relații de cuplu; amintirile și momentele deosebite pe care le-ați trăit împreună.
6. Eliberează-te de supărare și resentimente folosind zilnic afirmații pozitive extrem de eficiente, cum ar fi: „ Aleg acum să mă eliberez de trecut. Las în urmă această relație. Mă vindec emoțional. Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai bine. Mă împac cu mine însămi. Învăț lucruri noi din tot ceea ce mi se întâmplă. Mă deschid către tot ce are viața să îmi ofere mai bun. Mă iubesc și mă accept așa cum sunt.”
7. Încearcă să îți ierți fostul partener/fosta parteneră de relație pentru tot ceea ce consideri că este vinovat/vinovată și să te ierți și pe tine, de asemenea. Te pot ajuta afirmații de tipul: „Te iert acum pentru că mi-ai făcut rău. Te iert și te eliberez. Te iert și mă eliberez.” (Louise Hay, „Afirmațiile pozitive”). Respiră apoi adânc, abdominal de câteva ori. Practică acest exercițiu în fiecare seară, până când te vei simți mai bine.

Chiar dacă ne-am simțit părăsiți, abandonați sau trădați de către partener, este important să acceptăm situația ca atare, să încercăm să vedem mai clar ceea ce s-a întâmplat în dinamica relației de cuplu și să ne reconectăm la iubirea față de noi înșine. Astfel, vom reuși să ne vindecăm emoțional și să putem merge mai departe.

Psihoterapeut autonom Andreea Răduță-Petrescu

www.epsihoterapie.ro

Tags: afirmatii pozitive, amintiri, despartire, durerea despartirii, fosta partenera, fostul partener, iertare, noua relatie, plans, psihoterapeut Andreea Raduta, relatia de cuplu, resentimente, singuratate, solutii pentru a iti reveni dupa despartire, suparare, tristete, vindecare emotionala

Sunetul linistii

Posted by andreea | Filed under Articole, DIVERSE

„Sunetul linistii”- articol aparut in Decat o Revista, nr 15, Primavara 2014

O incursiune in colorata lume a sunetului alb

De Laura Onita

In octombrie anul trecut, inainte sa plecam la festivitatea mea de absolvire a facultatii, parintii scotoceau, aplecati deasupra bagajului cu care venisera la Londra. Dupa un minut, mi-au inmanat cu grija un uscator de par negru. Era cadoul perfect- avea trei trepte de caldura si doua de intensitate-, mai ales ca cel pe care il aveam, mic si albastru, era partial topit si-ngalbenit pe o parte si se oprea cam la cinci-opt minute de la supra-incalzire. Dar nu de asta era cadoul perfect, ci pentru ca am o dependenta usoara de ceea ce se cheama sunet alb, sau white noise, si anume de zgomotul emis de uscatorul de par.

De pe la patru-cinci ani, de cand tunsoarea mea scurta, baieteasca a fost inlocuita de suvite lunguiete saten deschise, incepusem sa infrunt, tot mai indarjita, intreg procesul imbaierii, care nu-mi placea deloc. Se mai lasa cu cate-un tipat sau cu cate un prosop ud leoarca, pe care insistam sa il tin la ochi pana imi limpezea mama parul, dar ma conformasem. Odata ce treceau chinurile, abia asteptam uscatul parului. Scenariul era acelasi de fiecare data.

O zbugheam imbracata-n pijamaua alb-flausata , in dormitorul parintilor, ma infofoleam cu plapuma si o asteptam cuminte pe mama. Foehnul, la vremea aceea al bunicii, alb cu doua butoane, unul galben si unul negru, era de obicei in priza, asezat dinainte pe noptiera, fie de tata, fie de bunica. De indata ce mama il pornea, inchideam ochii si imi cream in minte o versiune reinterpretata a Fetitei cu chibrituri de Hans Christian Andresen. O copiluta orfana, cu chip nedefinit, batea strazile la pas prin zapada, in ajun de Craciun, in speranta ca cineva ii va asculta rugamintea si o va primi in casa. Dupa cateva usi trantite in nas, fetita se aseza plangand pe o banca veche, in fata unei case cu ferestre mari. Din casa iesea intotdeauna o femeie cu voce blanda, care o invita inauntru la o masa calda, si cam tot pe atunci imi era si parul uscat si adormeam fericita.

Asa am crescut indragind foehnul. Sunetul ma-nvaluia ca un halat invizibil, iar atingerea mamei imi dadea o stare de bine, de confort si siguranta. In unele dimineti in care ma pregateam sa merg la scoala, atat in generala, cat si in liceu, foehnul era asezat pe un colt de pat, mergand in gol, iar alteori indreptat spre mine, doar pentru ca imi placea senzatia.

Cand am plecat din Romania, in urma cu aproape patru ani, nevoia de a avea foehnul pornit a crescut de la o data sau de doua ori pe saptamana la aproape in fiecare zi, timp de cateva zeci de minute. Niciodata nu urmam un tipar anume dar, de obicei, cand eram stresata inainte de examene, sau cand lucram la proiecte pentru facultate, mergea cu orele. Tot atunci am inceput sa ma intreb cat de sanatoasa si de normala era pornirea mea. Asa am inceput sa caut raspunsuri, intreband experti, dar si alti oameni cu experiente similare.

Impartim amalgamul de sunete pe care le auzim zi de zi in semnale de alarma, cum ar fi claxonul unei masini, si sunete care ne linistesc si evoca un sentiment de siguranta sau de placere, fie ca e vorba de cele din natura, de muzica sau de foehn. Cand ne nastem, am aflat de la psihoterapeutul Andreea Raduta, la care am ajuns pentru ca voiam sa imi explice cum ne raportam la sunetele din jurul nostru, incepem sa le stocam intr-o memorie auditiva relativ goala. Ulterior ajungem sa asociem permanent zgomotele primite prin ureche cu tiparele familiare din memorie si cu o serie de emotii.

“Memoria somatica sau senzoriala”, spune Andreea Raduta, “presupune faptul ca in corpul nostru pot ramane inscrise pentru mult timp, uneori chiar pentru toata viata, o bogatie de senzatii: auditive, vizuale, olfactive, gustative sau kinestezice care au fost importante pentru noi la un moment dat si ne-au marcat emotional, fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. Se pare ca intr-adevar, prin intermediul simturilor, amintiri din trecut ce pareau uitate sau inaccesibile, pot reveni cu intensitate in prezent.”

Auzul uman percepe, in mod normal, sunete cu frecvente-vibratii audibile periodice- cuprinse inte 20 Hz, cea mai grava nota a tubei, spre exemplu, care e deseori inaudibila, si 20.000 Hz, care ar putea si tiuitul emis la televizor atunci cand o televiziune nu mai transmite. Cand un zgomot contine cantitati egale din toate frecventele pe care le putem auzi, de la cea mai joasa pana la cea mai ridicata, ce auzim de fapt este sunet alb. La fel cum lumina alba, primita de la soare, e compusa din fascicule colorate diferit, rosu, oranj, verde, albastru, indigo si violet, asa si sunetul alb e o combinatie a tuturor frecventelor distincte de sunet-de unde ii vine si denumirea. Vantul suierand, un rau curgand, valurile marii, zgomotul foehnului, al aspiratorului, al aerotermei, puricii de la televizor, cam tot ce face” shhhh” sau “wooosh”, e sunet alb. Variatii ale sunetului alb sunt sunetul roz (pink noise), respectiv sunetul maro (brown noise), care pastreaza aceeasi consistenta a sunetului, dar contin mai multe frecvente joase, iar diferentele dintre cele doua sunt aproape imperceptibile pentru urechea umana.

In context socio-cultural, felul in care ne raportam la sunet si cum ne influenteaza a devenit din ce in ce mai important in ultimele decenii, imi explica Mack Hagood, profesor la Universitatea Miami din Ohio si cercetator etnologic in media digitala si tehnologiile sunetului. Hagood studiaza felul in care oamenii folosesc “media audio” ca sa controleze spatiile care-i inconjoara, dar si interactiunile sociale, si simtul sinelui. Acum lucreaza la o carte despre „ media audio-spatiala”, adica toate dispozitivele si aplicatiile pe care le folosim pentru a ne crea o senzatie de confort prin sunet. Pe Hagood l-am contactat, ca sa-l intreb mai multe, dupa ce-i citisem o lucrare despre castile care anuleaza zgomotele de fundal, folosite in timpul zborului cu avionul.

In sistemele economice liberale, fiecare persoana e responsabila de autocontrol, de productivitatea si randamentul pe care il da. Astfel, subiectivitatea gandurilor si sentimentelor noastre ne ingrijoreaza si simtim nevoia sa fim stapani pe ele, pentru a fi productivi, iar de multe ori zgomotele din jurul nostru sunt cele care atenteaza la acest echilibru.

„Ne indreptam spre o economie la baza careia sta cunoasterea, iar ceea ce facem depinde mai putin de lucrul manual, si mai mult de cum ne folosim mintea. Concentrarea devine foarte importanta si sunetele din jur intruzive”, spune Hagood.

La fel ca in versiunile mai vechi ale mitului lui Orfeu, in care muzica acestuia i-a facut pe argonauti sa nu auda ademenirile sirenelor, cea mai frecventa intrebuintare a sunetului alb e sa mascheze alte sunete si sa faciliteze concentrarea (desi unii cercetatori sustin ca e factor perturbator). Au aparut in consecinta diverse dispozitive, casti ce anuleaza zgomotele, aparate generatoare de sunet, aplicatii pentru telefonul mobil, radiouri online sau mp3-uri care emit sunet alb, fie el foehn, zgomot de ploaie sau o combinatie ciudata intre cele doua.

Acum patru ani, cam la o luna dupa ce s-a nascut Adina, fiica Mihaelei, economist, 33 de ani, si a lui Horia Valeanu, programator, 33 de ani, acesteia i-au aparut colici, durerile de burta comune la nou-nascuti. Adina plangea mult si erau nopti in care la 3 sau 4 era inca treaza, iar Mihaela si Horia, cu care am luat legatura dupa ce citisem postarea „ Tehnici de adormit copiii” pe blogul lui Horia, erau extenuati. Au incercat sa o adoarma leganand-o, in brate sau pe o pernuta pe genunchii unuia din ei, cu muzica auzisera. Nu prea functiona nimic, asa ca au cautat alte raspunsuri la medicul pediatru al Adinei. Se gandeau ca poate un sirop sau medicament ar fi solutia, dar asta ar fi insemnat sa trateze efectul, nu cauza, ceea ce, cred ei, nu e recomandat la cei mici. Cand le-a fost sugerat zgomotul foehnului de catre pediatru au fost putin sceptici, fiind o metoda empirica. Cea mai mare teama a Mihaelei era ca Adina se va speria de zgomot si va adormi de frica. Foehnul mic si bleu era asezat pe bratul canapelei, in apropiere de patutul Adinei, dar orientat in sens opus pentru a nu degaja caldura spre ea. Cand ii dadeau drumul, sunetul parca o paraliza. Se oprea din plans si se calma imediat. Metoda a functionat cam pana la 4-5 luni, cand i-au trecut durerile cauzate de colici, dar nici nu mai era asa mare nevoie, fiindca dormea mai bine. Adina nu a crescut cu nici un soi de afinitate pentru foehn, din contra, spune Horia, care crede ca nu-i face asa mare placere sa i se usuce parul. Au incercat metoda si cu Stefan, baietelul lor de aproape un an, dar cu el nu a functionat. Poate si pentru ca a fost mai linistit decat Adina, care dintotdeauna a fost un copil plin de energie.

Andreea Raduta, psihoterapeutul, spune ca anumite sunete albe, cum ar fi zgomotul ploii, al vantului, al marii, sau sunetele electronice ale muzicii de relaxare, sunetul uscatorului de par sau al aspiratorului, recreaza universul sonor al copilului din uter. „Mascheaza alte sunete deranjante din mediu, calmeaza bebelusul si il ajuta sa adoarma mai usor.”

Elena David,medic rezident in gastroenterologie,30 de ani,a stiut ca sunetul alb va fi un ingredient important in’’reteta ei pentru un somn bebelusesc’’ inca dinainte sa se nasca Filip,care are acum un an si 4 luni. Dadusem de’’reteta’’Elenei pe blogul ei si i-am scris un e-mail,despre mine,foehn si sunetul alb,si am intrebat-o daca ar vrea sa vorbim.Ea citise carti,bloguri si recomandari ale Academiei Americane de Pediatrie despre parenting si intelesese rolul pe care il joaca sunetul alb pentru nou-nascutul care,din burta mamei,unde e galagie mare, vine intr-o liniste nenaturala.

Impreuna cu sotul ei, a incercat sa creeze o rutina pe care Filip sa ajunga sa o asocieze cu ideea de somn. Elena ii vorbeste cand il infasa, ii canta cam un minut, iar de indata ce simte ca se relaxeaza, il pune in patutul de lemn cu zabrele sa adoarma. Intr-un colt se aude mai mereu, dintr-un mobil negru si vechi, murmurul sunetului alb.

Ii cumparasera initial un ursulet care trebuia sa faca felurite sunete, dar n-a prea functionat. Au folosit apoi niste inregistrari de pe un site, de sunet alb suprapus peste valuri sau sunet alb combinat cu batai de inima, exact ca in uter, dar li s-au parut deranjante, fiindca nu erau uniforme. Au descoperit apoi o inregistrare de pe YouTube, cu zgomotul uscatorului de par, pe care o folosesc de atunci pe repeat. Sunetul alb merge acum doar ziua, ca sa inece zgomotele de fundal de prin casa. Au incetat sa il mai foloseasca noaptea cam de cand Filip a implinit un an si au simtit ca ar fi bine sa fie liniste pe parcursul somnului.

Chiar daca Filip i-a tinut treji doar o singura noapte, atunci cand s-au intors de la maternitate, Elena crede ca e important sa ii creezi copilului oportunitatea sa se odihneasca. „ Mi se pare o greseala ideea de la care se porneste din start, ca trebuie sa adormi copilul. Poti sa il ajuti, adica sa il infesi, sa ii pui sunet alb, sa-l pui in pat, dar nu cred ca ar trebui sa-l adormi tu. Copiii sunt capabili sa adoarma daca le dai ocazia si crezi in capacitatile lor.”

Elena, la fel ca mine, a crescut indragind uscatorul de par. Si chiar daca au ajuns sa foloseasca si ei inregistrarea de sunet alb ca sa doarma mai bine, in unele seri, Elena lasa putin pornit foehnul pe noptiera cu aerul cald indreptat inspre ea, pentru ca ii place.

In 1998, Gabriela Craciun motaia intinsa pe canapea, cu geamul deschis. Era o seara racoroasa, dar placuta. Nici chiar iarna, nici prea primavara, si mirosea a pamant reavan. Ca printr-o strafulgerare, urechile au inceput sa ii tiuie.

„ Sunetul ascutit era altceva decat ceea ce auzisem vreodata pana atunci. Un tiuit rece ca spaima. Un sunet care imi lua nervii in stapanire; ii simteam umflandu-mi-se in cap si intinzandu-si tentaculele prin tot corpul, ca o caracatita. Inima a inceput sa imi bata alert, cu putere”, scrie Gabriela pe blogul pe care l-a tinut doi ani.

A incercat sa adoarma, in speranta ca ii va trece. Dupa putine ore de somn chinuit, tiuitul era tot acolo. S-a gandit inspaimantata ca sunetul ar putea fi permanent.

Tinnitus sau acufene, e perceput ca un sunet continuu si e asemeni unui bazait sau suierat, a carui intensitate variaza de la caz la caz. Fara sa existe tratament pentru aceasta conditie pana in momentul de fata, conform Institutului National pentru Surditate si Alte Deficiente de Comnicare din SUA, 32% din intreaga populatie a lumii e afectata de o forma de tinnitus. Impartit in tinnitus subiectiv si tinnitus obiectiv, cel din urma e mai rar si poate fi depistat din exterior de catre un medic specialist cu dispozitive ajutatoare. Chiar daca mai comun, in jurul tinnitusului subiectiv sunt inca multe necunoscute. Pawel Jastreboff, neurocercetator si initiatorul Tinnitus Retraining Therapy (Terapie de Reeducare a Tinnitusului sau TRT), il numeste „sunet fantoma” sau „muzica a creierului” pentru ca doar suferindul il aude.

De cele mai multe ori tinnitusul e o consecinta a pierderii totale sau partiale a auzului la una sau ambele urechi, , dar e cauzat si de tulburari si dereglari fie metabolice, fie neurologice. „ Tinnitusul poate avea adeseori si componenta psiho-somatica”, spune psihoterapeuta Andreea Raduta. „ Apare frecvent in viata cuiva dupa un eveniment traumatic sau soc emotional puternic.”

Sezand pe scaunul rotund, metalic si fara spatar, din cabinetul medicului la care venise pentru consult, Gabriela era sfatuita sa doarma si sa se linisteasca. Ii era capul plin de sunete stridente. Medicul i-a recomandat Xanax. Si Preductal. Si vitamine. Le-a luat cu sfintenie, dar tiuitul era tot acolo.

„ Fiecare trezire era un cosmar care ma trimitea intr-un univers dur si innebunitor”, spune Gabriela, care avea 32 de ani cand i s-a declansat tinitusul. „ Nu mai voiam sa ma trezesc. In trei luni m-am ingrasat sapte kilograme. Eram amortita si nu intelegeam ce se intampla cu mine. Nu-mi pasa daca urma sa mor, voiam doar sa nu mai imi tiuie capul. Dupa trei luni de calvar, doctorii continuau sa ridice din umeri.” Cu vreo doi-trei ani inainte sa ii apara tiuitul, la un control ORL, medicul i-a spus Gabrielei ca s-ar putea sa aiba otoscleroza, boala ce ingreuneaza transmiterea sunetelor de la timpan la urechea interna. Nu i-a fost pus atunci un diagnostic si nici mai tarziu, cand tinnitusul a devenit permanent. Invatase intre timp sa citeasca pe buze, fiindca nu mai auzea aproape deloc. A gasit refugiu in lucruri care odata ii faceau placere. S-a apucat de tricotat, si-a redecorat casa, si a investit timp si energie intr-un website despre tinnitus. Altfel, ar fi continuat sa isi traiasca constiincioasa depresiile. Se gandea insa in permanenta la cei doi baieti ai sai, carora nu le spusese de tinnitus, si la sotul care i-a fost mereu alaturi, singurul care stia cu ce se lupta.

Cand tinnitusul se iveste pentru prima data e un semnal complet nou, fara sa aiba vreun tipar in memoria auditiva. Pana ca pacientul sa inteleaga ce presupune, e primit cu suspiciune. „Se va inrautati?”, „Oare am o tumoare?”, Tinnitusul devine o amenintare, care la fel de usor se transforma in fobie. Teama de necunoscut inrautateste tiuitul.

„ Aceste emotii negative au ca efect amplificarea tinnitusului si se creaza astfel un cerc vicios greu de oprit”, spune Andreea Raduta.

La baza Tinnitus Retraining Therapy sta reeducarea sistemului auditiv la nivel subconstient, pentru ca pacientul sa accepte afectiunea, indiferent cat de neplacuta este. Intregul proces, cel mai popular la momentul actual pentru ameliorarea tinnitusului, e de regula condus de o echipa multidisciplinara de specialisti: ORL-ist audiolog, ORL-ist si psihoterapeut. In partea subconstienta a creierului, care vizeaza auzul, dincolo de urechea interna, dar inainte de perceptia constienta a sunetului, celulele nervoase sunt programate sa detecteze semnale sonore din nevoia de a auzi. Terapia de reeducare implica reprogramarea acestor retele de celule care detecteaza in mod selectiv „muzica creierului” din sistemul auditiv. In Romania, prima sedinta de consiliere audiologica din cadrul TRT a avut loc in aprilie 2011 la Clinica Urechii din Bucuresti, la care psihoterapeuta Andreea Raduta e colaborator.

O metoda ajutatoare in programul complex de readaptare a pacientilor cu tinnitus o constituie sunetul alb. „Sunetele albe sunt folosite in terapia pacientilor prin aparate de auz care emit sunete ce mascheaza tinnitusul pentru a facilita somnul, de exemplu”, spune Andreea Raduta. Chiar daca rolul sunetului alb nu e de a masca in totalitate tiuitul, fiindca ramane de regula la o intensitate mai scazuta a frecventelor, face tinnitusul mai suportabil.

Gabriela era in Germania cativa ani mai tarziu, cand a vazut un magazin de proteze pentru tinnitus. Era inchis, dar s-a uitat mirata mult timp in vitrina. Ar fi vrut ca si in Romania sa se stie mai multe despre tinnitus la vremea respectiva. Proteza nu avusese niciodata.

Fara sa realizeze, Gabriela a intuit terapia sunetului alb. Isi daduse seama ca valurile marii o linistesc, asa ca profita de ocazie si mergea cateva zile pe luna vara la mare, iar acasa isi luase o fantana de interior ca sa mascheze tiuitul cu clipocitul apei. In 2009, la mai bine de 10 ani de la primul tiuit, Gabrielei i se facea implant cohlear, pentru a-i reda auzul, operatie pe care a amanat-o multi ani la rand de teama ca va surzi de tot. A fost dezamagita cand, dupa interventie, desi auzea bine, tinnitusul inca persista (s-a diminuat in timp). Fusese un soc sa auda vocea sotului si se bucura de micile detalii ca fosnetul lenjeriei de pat sau suieratul vantului. Gabriela spune ca acum aude de nota 9, chiar daca tinnitusul e tot acolo, si ca nu mai observa micile detalii.

Cautarile de hair dryer noise pe Google m-au dus la clipuri pe YouTube cu inregistrari de foehn facute de amatori. Unele aveu sute de mii de vizualizari si sute de comentarii de la oameni ca mine, pentru care foehnul a devenit un obiect indispensabil. Am fost surprinsa si usurata in acelasi timp sa vad cat de raspandita e practica. Asa am ajuns sa citesc despre sunetul alb, sa probez si alte sunete, curioasa daca au acelasi efect linistitor, sa imi instalez aplicatii de sunet alb pe telefon, pe care sa le sterg imediat fiindca mai mult ma enervau. Nimic in afara zgomotului autentic nu ma multumea. In toate cautarile mele lipseau insa raspunsuri care sa explice implicatiile psihologice ale sunetului alb si ce declanseaza nevoia repetata de a-ti petrece o buna parte din zi cu un huruit pe care multi il gasesc deranjant.

Discutiile cu Keren Rosner, psiholog si psihoterapeut, m-au ajutat sa inteleg ca efectul indus de sunetul alb, zgomotul de fond care are acelasi ritm monoton, se manifesta ca o transa usoara. In cazul meu, insemnatatea foehnului variaza, dar e strans legata de doua constante din copilarie: derularea repetitiva a episodului cu fetita, a carei rezolutie era intotdeauna pozitiva, si prezenta mamei.

Ori de cate ori ma preocupa lucruri cu o finalitate imediata, la nivel inconstient, sunetul imi da o securitate interioara, si imi reconfirma faptul ca lucrurile vor iesi bine. Cand sunt ingandurata sau stresata, foehnul e o prezenta exterioara care diminueaza intensitatea gandurilor si readuce un echilibru. Alteori, cand nevoia de sprijin e mare, sau cand ma simt singura, sunetul se transforma intr-un vehicul prin care retraiesc emotia din copilarie si il asociez cu siguranta pe care o traiam atunci cand mama imi descurca zulufii in timp ce imi usca parul. Nevoia mea de a avea foehnul mergand e centrata pe o emotie pozitiva accesata inconstient.

Acum, foehnul pe care mi l-au facut cadou parintii merge cam de doua ori pe zi, sase zile din sapte, in calupuri de cate 20-30 de minute. Cand ma pregatesc dimineata in fata oglinzii, e asezat pe pervazul geamului si merge in gol. Pe noptiera il las seara, cand citesc, si merge in gol. Cand stau la birou acasa, il pun intr-un sertar, proptit de niste carti, si merge in gol. Singura diferenta e ca acum stiu de ce merge in gol.

Tags: acufene, psihoterapeut Andreea Raduta, psihoterapia tinnitusului, sunete albe, sunete ciudate in urechi, Terapia de reeducare a tinnitusului, tinnitus, tinnitus subiectiv si obiectiv, tiuit in urechi, tratarea tinnitusului, zgomote in urechi

Cum influenteaza trecutul actuala viata de cuplu

Posted by andreea | Filed under Articole, RELATIA DE CUPLU

Articol aparut pe site-ul www.eva.ro (http://www.eva.ro/dragoste/relatii/cum-influenteaza-trecutul-actuala-viata-de-cuplu-articol-61001.html) , in mai 2014

Cu toţii ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi alături de partenerii noştri, să nu suferim şi să avem o relaţie cât mai bună pe termen lung.

Cu toate acestea, în relaţiile de cuplu putem pune în joc şi comportamente distructive, infantile, de care nu suntem conştienţi şi care pot slabi sau strica relaţia mult dorită.
Se naşte întrebarea de unde vin toate aceste lucruri? Ne poate afecta trecutul nostru actuala viaţă de cuplu? Ne poate influenţa ceea ce am trăit ca şi copii în familiile noastre relaţia de iubire din prezent? Ne mai pot durea încă răni neînchise din istoria personală de viaţă? Dacă de pildă, ne-am simţit neiubiţi, neacceptaţi sau neînţeleşi de către părinţii noştri în copilărie, putem oare proiecta aceste trăiri emoţionale asupra partenerului? Suntem oare conştienţi de ceea ce ni se întâmplă şi de consecinţe?
Cel mai probabil aceste aspecte de fineţe ale unei dinamici relaţionale de cuplu rămân neobservate şi neconştientizate. Când într-o relaţie de cuplu partenerii intră într-o zonă de conflict sau comunicarea in cuplu lipseste, ei sunt tentaţi mai degrabă să dea vina unul pe celălalt şi să se distanţeze.
Mult mai rar se întâmplă ca fiecare să îşi facă un examen onest de conştiinţă şi să îşi asume anumite puncte personale mai slabe sau vulnerabile care pot fi implicate în generarea conflictului. De exemplu, o femeie care în copilărie a avut un tată dur, distant, rece emoţional poate fi înclinată inconştient să intre în relaţie cu un bărbat având aceste caracteristici. Sau ea va pune automat în joc anumite comportamente care pot determina un bărbat să devină distant, rece emoţional. Relaţia inconsistentă cu tatăl ei a împiedicat-o, din păcate, să aibă încredere în ea şi în feminitatea ei şi poate proiecta paternul relaţiei fiică-tată în relaţia cu partenerul de cuplu.
O relaţie bună tată-fiu poate asigura succesul copilului devenit bărbat într-o relaţie de cuplu.

Conştient sau inconştient, fiul va aduce în relaţia cu viitoarea sa soţie modelul tatălui. Dacă tatăl devalorizează sau dispreţuieşte femeile şi feminitatea, de exemplu, şi fiul poate fi tentat să adopte mai târziu aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales în inconştientul său.

Cum să te eliberezi de trecut?

Pentru a ne putea elibera de trecutul nostru, de modul în care am funcţionat ca şi copii în relaţia cu părinţii noştri, pentru a nu afecta negativ relaţia de cuplu putem începe o psihoterapie, proces ce ne va ajută să fim mai autentici şi să putem avea o relaţie de cuplu armonioasă.
Rănile şi traumele existente în trecutul nostru nu se văd, însă au lăsat urme adânci în sufletele noastre. Este nevoie de multă compasiune, blândeţe şi înţelegere atât faţă de propria suferinţă, cât şi faţă de limitele părinţilor noştri care poate ne-au rănit sau ne-au transmis fără să vrea propria lor suferinţă psihică şi incapacitate de a se bucura de viaţă şi de iubire.
Este nevoie de multă iubire şi căldură faţă de noi înşine pentru a ne putea detaşa de trecutul nostru şi a putea construi o relaţie de cuplu solidă. A trăi prinşi în trecut este ca şi cum am vedea lumea prin nişte geamuri înnegrite, plină de zgură. A trăi în prezent presupune să curăţăm acele geamuri prin care îl privim pe celălalt (inclusiv pe partenerul de cuplu) pentru a-l putea vedea cât mai bine şi mai clar.

Articol realizat de Psihoterapeut Andreea Răduţă-Petrescu

www.epsihoterapie.ro

Tags: a trai in prezent, a trai in trecut, comunicare in cuplu, cum sa te eliberezi de trecut, iubire fata de noi insine, modelul tatalui, psihoterapie, psihoterapie de cuplu, relatia cu parintii nostri, relatia de cuplu, traume in trecutul nostru, trecutul nostru, zona de conflict intr-o relatie de cuplu

Sa-i invatam pe copii sa ierte

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Vă mai aduceți aminte cum vă simțeați atunci când erați mici și îi mai supărați pe cei dragi? Cum reacționau părinții voștri atunci când greșeați? Vă iertau sau mai degrabă vă pedepseau? Aveați curaj să le spuneți părinților adevărul sau erați tentați să vă ascundeți, să disimulați atunci când îi dezamăgeați? Vă simțeați protejați și în siguranță în relația cu părinții, orice ați fi făcut, sau vă era teamă de reacțiile lor, de impulsivitatea lor, când încălcați anumite așteptări sau reguli familiale?

Acum cum vă comportați când copiii voștri vă supără?

De ce să-i iertăm pe cei mici, în loc să-i pedepsim?

În cartea sa „Educația prin iubire”, scriiorul și pediatrul Ross Campbell ne învață cât de important este să-i putem ierta pe copii atunci când greșesc și le pare rău. Copiii sunt în formare și sunt imaturi emoțional. Mult mai important este să-i acceptăm pe copii așa cum sunt și atunci când ne dezamăgesc să le explicăm cu calm consecințele acțiunilor lor. Comportamentul de zi cu zi al părinților acționează ca un model psihologic extrem de puternic care modelează personalitatea copiilor. Iertându-și copiii, părinții îi învață pe cei mici să se ierte și să îi ierte și pe ceilalți când greșesc față de ei.

Louise Hay, autoare a mai multor cărți pe tema iubirii și autovindecării, ne ajută să conștientizăm cum lipsa iertării și resentimentele față de alții acționează toxic în timp asupra psihicului și corpului nostru, ca o linguriță de otravă pe care o înghițim zilnic. Se pare că adeseori, într-o manieră aproape automată, părinții își pedepsesc copiii atunci când aceștia greșesc, sădind în sufletele celor mici teamă, resentimente, ostilitate.

Părinții care aleg să își pedepsească copiii o fac în diverse moduri: pot să nu mai vorbească cu copiii o perioadă, îi ignoră, îi jignesc sau îi etichetează, le reduc diverse beneficii (cum ar fi uitatul la televizor sau dulciurile) sau le aplică corecții fizice. Mesajul transmis astfel copilului este de fapt „Ești rău, nu meriți să fii iubit”.

În timp, copilul se deconectează de la energia iubirii, suferă, se simte neacceptat. Ajuns, la rândul său, părinte, este posibil să-și pedepsească și el copiii aspru atunci când greșesc, perpetuând astfel un model parental negativ adânc interiorizat.

A ierta nu înseamnă că-i dăm dreptate celui care ne-a rănit, nu implică faptul că-l aprobăm pe cel ce ne-a făcut rău, afirmă Louise Hay. Iertarea este un act spiritual înalt, greu de realizat, ce presupune un nivel superior de conștiință prin practicarea empatiei și a compasiunii. Este important să înțelegem că persoana care ne-a rănit, trădat sau dezamăgit are probabil „răni psihologice” neînchise din propria copilărie și să încercăm s-o privim cu compasiune. Lipsa iertării combinată cu furie, resentimente sau chiar ură ne face rău atât nouă înșine, cât și celorlalți. Iertarea este cea care face posibilă renașterea emoțională.

Greșelile se pot repara

În cartea pentru copii „Școala urșilor – Pozna lui Jackie” de Hiroyuki Aihara și Nami Adachi, putem descoperi o lecție emoționantă despre iubire, toleranță și iertare pe înțelesul celor mici, însoțită de imagini foarte sugestive. Jackie jucăușa și poznașa, cea mai mică surioară a familiei de ursuleți, strică din greșeală plăcinta cu dovleac la care au muncit toți pentru a o duce la târg să o vândă. Cei unsprezece frățiori ursuleți se supără foc. Încercând să-și repare greșeala, ea merge singură cu plăcinta la târg, dar nimeni nu i-o cumpără. Începe și ploaia, iar Jackie nu mai este așa de veselă. Apar atunci frățiorii ei ursuleți deghizați în cumpărători care încearcă să o consoleze pe Jackie. Ea se simte tristă și rușinată și începe să plângă. În final cei doisprezece ursuleți mănâncă împreună cu poftă delicioasa plăcintă pe care ei au făcut-o. Din acesta scenă cei mici pot înțelege cum, atunci când îți pare rău că ai greșit, poți fi iertat și ajutat de cei dragi.

Adeseori, greșelile se pot repara. Atunci când greșim față de ceilalți, nu înseamnă că suntem răi, ci pur și simplu în momentul respectiv atât am putut să facem ținând cont de istoria noastră de viață, de nivelul personal de înțelepciune și maturitate.

Cum să ne cerem iertare?

Cuvintele „Iartă-mă”, „Îmi pare rău” sau „Cum pot să-mi repar greșeala?” sunt de mare preț în relațiile dintre oameni. Puțini reușesc să-și ceară iertare și să încerce să îndrepte situația atunci când i-au rănit pe ceilalți, poate fără să-și dea seama. Aceste cuvinte mențin o sănătate emoțională a relațiilor dintre oameni și îi putem învăța și pe cei mici să le folosească.

Greșelile pot fi și prețioase, mai ales atunci când învățăm din ele și reușim să transformăm într-o manieră creativă o situație negativă, defavorabilă, într-o situație nouă, pozitivă. Atunci când ne cerem iertare sincer și celălalt (care poate fi prieten, părinte, soț, partener sau copil) nu ne iartă și păstrează resentimente și supărare față de noi, este necesar să ne iertăm în primul rând pe noi înșine. Putem și să ne rugăm pentru vindecarea relației cu persoana pe care am făcut-o să sufere. În acest fel, chiar în situații aparent fără ieșire, relațiile dintre oameni se pot transforma și vindeca.

Andreea Răduță-Petrescu,

psiholog și psihoterapeut

Tags: a iti cere iertare, a pedepsi copiii, cand copiii gresesc, cand copiilor le pare rau, compasiune, comportamentul parintilor, copilul sufera, educatia prin iubire, empatie, greselile se pot repara, iertarea, modelul psihologic al parintilor, probleme emotionale copii, psihoterapie copii, resentimente, sa ii putem ierta pe copii, sa invatam din greseli, teama la copii, toleranta

Povara rolurilor traditionale

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, RELATIA DE CUPLU

Articol aparut in Revista Psychologies, octombrie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/povara-rolurilor-traditionale-2139088

Desi suntem in mileniul trei, societatea romaneasca are, in continuare, unele influente traditionaliste, inclusiv daca ne gandim la rolurile din cadrul familiei. Studiile superioare, job-urile bune nu protejeaza in totalitate si, dupa o vreme, unele femei nu se mai simt apreciate si dorite de partenerii lor, ceea ce duce la o transformare a feminitatii si la alterarea increderii in sine.

Multe femei ajung ca, in casnicie sau in unele relatii de lunga durata, sa isi piarda identitatea. La inceputurile povestii de iubire, acestea nu se temeau sa se arate asa cum sunt si nu se temeau sa isi vada partenerul cu ochii sufletului. Se simteau libere, fericite, apreciate, seduse de partener, feminine si increzatoare.

Apoi s-au casatorit, au devenit mame, au avut multe responsabilitati, anii au trecut peste ele si s-au simtit mai putin implinite in relatia de cuplu. S-au simtit nevazute de cel iubit, neascultate, neinsotite ca odinioara, neatragatoare. Multe femei casatorite trec prin aceasta rana a respingerii feminitatii de catre sotii lor, care le inscriu in rolul de nevasta si de mama si se deconecteaza de la pasiune, de la ceea ce odinioara i-a facut sa se indragosteasca de ele.

Pulsul realitatii

In cabinet, am ascultat adesea povestile unor femei triste, indepartate drastic de propria lor feminitate, care nu se mai simteau iubite de sotii lor si considerau ca poate au ele o problema sau nu mai sunt atragatoare. Unele ca incercau sa se refugieze in munca, altele – in relatia cu copiii, nu mai suportau suferinta si divortau ori gaseau o alinare in relatia cu alt barbat. Prin comportamentul partenerilor (adesea inconstient), ele erau impinse treptat sa-si piarda increderea in sine, frumusetea si identitatea.

O femeie aflata in terapie imi povestea cat de ranita s-a simtit de faptul ca sotul ei nu mai facea de ani de zile dragoste cu ea. A slabit, si-a schimbat vestimentatia, a incercat sa creeze mereu o atmosfera tandra, placuta in cuplu, s-a straduit sa faca tot ceea ce ii cerea sotul, pentru a-l multumi. Din pacate, relatia nu a mai renascut. Sotul avea o viata dubla, avea o amanta, si in cele din urma doamna respectiva a divortat. In terapie, ea si-a regasit feminitatea pierduta si, treptat, si-a recapatat increderea in sine.

O alta femeie, prinsa intr-o relatie de inegalitate cu partenerul sau, viseaza cum il urmareste peste tot in oras, cu spatele cocosat, la circa doi metri in urma lui, ca un caine credincios. Explorand in terapie visul si simbolul cainelui credincios stapanului, aceasta femeie a avut un insight despre cum era, de fapt, relatia ei de cuplu. Spatele – odinioara drept si frumos – era acum cocosat, apasat de presiunea pe care partenerul o punea asupra ei, pentru a fi pe placul sau. Dintr-o femeie patimasa si mandra, se transformase intr-o fiinta umila, ascultatoare, rusinata de farmecul si calitatile sale. Din iubire pentru partener, ea, practic, isi sacrifica intreaga identitate feminina.

Inchisoarea rolurilor traditionale

Multi romani insurati, in timp, isi trateaza sotiile ca pe un bun personal, ca pe un obiect, sunt autoritari si dezvolta un comportament de stapan in relatia de cuplu. Odata cucerita, inscrisa in rolul de sotie si, eventual, de mama, femeia isi pierde farmecul in ochii barbatului, care poate fi tentat sa plece iar la „vanatoare“. Doamnele – blocate si ingropate ca femei de catre sotii sau partenerii lor, aidoma nevestelor lui Barba Albastra, care le tinea ascunse sub pamant, fara lumina soarelui – trebuie sa stie ca mai pot schimba ceva.

Pot incerca sa se regaseasca pe ele insele, sa faca lucrurile care odinioara le faceau placere, sa iasa in lume, sa-si intalneasca prietenele, sa-si cumpere lucruri placute inimii lor, sa asculte muzica ce le face sa se simta bine, sa scrie tot ceea ce simt, sa se conecteze la frumusetea uimitoare a naturii. Sa inceapa sa isi asculte din nou sufletul si sa faca ceea ce le dicteaza inima. Sa isi caute sau sa isi redescopere identitatea si sa nu ramana prinse doar in acele roluri maritale traditionale.

De dragul acestor roluri inscrise adanc in inconstientul colectiv, femeile ajung sa faca compromisuri si se indeparteaza de centrul fiintei lor. Femeile sunt generoase, iubitoare, iar barbatii sunt mult mai egocentrici, mai centrati pe ei. In timp, femeile pot ajunge sa dea mult si sa primeasca extrem de putin in schimb, cumuland frustrari si resentimente.

De la responsabilitatile casnice, ingrijirea copiilor sau implicarea emotionala in relatia de cuplu, femeile au mereu tendinta sa daruiasca mai mult decat barbatii. Acest subiect al diferentelor dintre sexe este tratat pe larg in faimoasa carte a lui John Gray, Marte si Venus se ciocnesc. Cum sa faci pace cu sexul opus.

Echilibrarea raportului dintre feminin si masculin

Daca, pentru barbati, dezvoltarea sufleteasca ar presupune sa fie mai generosi, mai iubitori, mai axati pe nevoile partenerelor lor, pentru femei ar fi un real castig daca ar reusi sa fie mai centrate pe ele, mai putin dependente emotional de partenerii lor, mai libere sa-si exprime nemultumirile si sa spuna „nu“, mai capabile sa se gandeasca mai des la ele si la nevoile lor.

Comportamentul rolurilor traditionale femeie-barbat poate fi spart daca femeia invata sa dea cu masura, echilibrat, in raport cu ceea ce primeste si sa se deschida totodata catre a primi mai mult. Doar ca e nevoie de curaj si de o lupta interioara cu prejudecatile si asteptarile familiale si sociale privind rolul traditional de sotie. In mod clasic, barbatul este cel care risca si lupta pentru a cuceri ceea ce isi doreste. Dar si femeile pot avea de castigat mult daca invata sa riste un fals confort emotional pentru o relatie mult mai vie si autentica cu partenerul. Daca au curajul sa fie sau sa redevina ele insele!

In cuplurile vii, autentice, femininul si masculinul se impletesc fara ca vreunul sa predomine. Atat femeia, cat si barbatul pot pune in joc, in functie de situatia de viata cu care se confrunta, o atitudine feminina sau una masculina. Relatia dintre cei doi este transformatoare si transcede rolurile rigide traditionale de cuplu, prescrise de traditie, prezente in inconstientul colectiv si perpetuate transgenerational.

Modalitate de control?

Inradacinat adanc tot in mentalitatea traditionala, exista si acest cliseu, potrivit caruia barbatul este stalpul familiei si, ca atare, trebuie sa castige mai mult decat sotia lui si sa fie mai puternic decat aceasta. Este vorba de fapt despre o lupta pentru putere, care il poate determina pe un anumit tip de barbat sa se simta amenintat sau „slab“ atunci cand sotia lui incepe sa aiba succes, sa castige mai mult decat el sau sa aiba o pasiune careia i se dedica cu intensitate.

Simtindu-se inferior, barbatul isi poate face partenera sa sufere, mai degraba inconstient, prin criticare, intimidare sau limitarea libertatii ei de actiune. Efectul pe termen lung ar fi erodarea increderii in sine a femeii. Intr-o relatie armonioasa si frumoasa de cuplu, competitia si lupta pentru putere nu au ce cauta. Fiecare se bucura de momentele de succes ale partenerului si il sustine si incurajeaza pentru a se implini sufleteste si profesional. Succesele sunt impartasite si admirate, nu sabotate.

Adeseori, insa, in relatia de azi a femeilor cu barbatii, predomina tema puterii si a controlului (cine e mai puternic in cuplu, cine castiga mai multi bani, cine ia decizii importante etc.) si mai putin tema iubirii. Acolo unde exista cu adevarat iubire, nu exista lupta pentru putere si acolo unde femeia si barbatul se lupta in relatia de cuplu, nu exista iubire autentica. Femeile au de castigat mult in planul dezvoltarii lor daca isi pastreaza si onoreaza feminitatea innascuta, daca sunt naturale si spontane, constiente de atuurile lor feminine si de tot ceea ce le este specific, daca pot fi complementare masculinitatii si nu in opozitie sau competitie cu ea.

Granita catre violenta domestica

In cuplurile in care exista violenta domestica, se consteleaza (se cristalizeaza) la nivel inconstient, un agresor si o victima. Barbatul se conecteaza la aspectul arhetipal al masculinitatii, cu polul de putere si cruzime fata de cei slabi, adica la „tiran“. Situatia este descrisa pe larg de autorii Robert Moore si Douglas Gillete in cartea Rege, razboinic, magician sau amant. Redescopera arhetipurile masculine. Potrivit autorilor, exista etape sinuoase, prin care adolescentul devine barbatul matur, in deplinatatea sa. „Tiranul“ reprezinta o manifestare imatura a umbrei arhetipului regelui si este departe de masculinitatea matura, inteleapta si constient asumata, care presupune protejarea si compasiunea fata de cei mai slabi sau vulnerabili, cum ar fi femeile si copiii.

Slaba incredere in sine si teama de abandon permit, treptat, pierderea feminitatii

La situatiile ce duc la pierderea identitatii feminine sunt mai sensibile acele femei care au o incredere mai mica in ele insele, care au trait intr-o familie in care feminitatea lor nu a fost suficient valorizata, ceea ce a impiedicat asumarea in interior a puterii feminine. Sunt mai predispuse abuzurilor in relatia de cuplu femeile care au suferit abuzuri in copilarie, deoarece, inconstient, atrag in viata lor barbati cu potential de agresori sau de „tirani“. Dar se pot deconecta de la feminitatea lor si femeile care isi iubesc sincer partenerul si au tendinta de a se sacrifica pentru acesta si de a darui prea mult.

Impactul relationarii defectuoase intre parinti asupra copiilor

In cazul in care mama este devitalizata, lipsita de puterea ei feminina si de increderea in sine insasi, iar tatal este autoritar si tinde sa puna in joc aspectul dur, puternic, tiranic al masculinitatii si e lipsit de compasiune, copiii vor avea de suferit la nivelul dezvoltarii identitatii lor sexuale. De exemplu, fetita se poate identifica profund cu suferinta mamei si sa atraga in viata ei de adult un barbat asemanator ca tip psihologic tatalui ei.

Sau, dimpotriva, poate fi revoltata de ceea ce i se intampla mamei si poate intelege faptul ca nu este asa bine sa fii femeie. Fetita se poate masculiniza, incercand sa se protejeze, si poate respinge feminitatea si manifestarile ei. Baiatul, la randul sau, se poate identifica cu tatal si poate deveni un viitor barbat dur, puternic, rupt de sensibilitatea si emotiile sale. Sau se poate revolta, considerand ca masculinitatea este ceva nedemn.

In incercarea de a-si proteja mama, nu va reusi sa isi dezvolte pe deplin potentialul masculin. Poate deveni un barbat opus tatalui sau, mult prea sensibil. Cand mama si tatal se afla intr-o relatie echilibrata si iubitoare, se respecta reciproc si apreciaza diferentele existente intre sexe, si pentru copii va fi mai usor sa isi dezvolte o identitate feminina si, respectiv, masculina sanatoasa si autentica. Ei pot avea sansa, ca adulti, sa atraga in viata lor persoane echilibrate, armonioase.

Autor: Andreea Raduta-Petrescu, psihoterapeut jungian autonom – epsihoterapie.ro

Tags: a se sacrifica pentru partener, cabinet psihoterapie Bucuresti, cum sa faci pace cu sexul opus, curajul de a fi tu insuti, femei casatorite, lipsa increderii in sine la femei, lupta pentru putere in cuplu, natura masculina, pierderea feminitatii, poveste de iubire, probleme in cuplu, psihoterapeut cuplu Bucuresti, psihoterapie cuplu, putere si control in cuplu, raportul feminin-masculin, relatia de cuplu, rolul de nevasta, rolurile traditionale in familie, violenta in familie

Cum le vorbim copiilor despre moarte

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

Articol aparut in Revista Psychologies, octombrie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cum-le-vorbim-copiilor-despre-moarte-2139071

Moartea sau „marea trecere“ este un fenomen natural, despre care putini adulti pot vorbi deschis, cu calm si acceptare. Un subiect ce nu mai trebuie sa fie tabu sau confuz, ci tratat corect, cu beneficii atat pentru parinte, cat si pentru copil. Psihologul Andreea Raduta detaliaza.

Probabil ca fiecare s-a lovit de tristetea disparitiei unui bunic, sau plecarea mult mai devreme dintre noi a unui parinte sau frate. Ciclul vietii are doar un singur sens si daca uneori noua, ca adulti, ne este greu sa il asumam si ne tulbura, pentru copii este cu atat mai dificil. Unii parinti aleg varianta ingerasilor, a Raiului, altii prefera sa inventeze schimbari de domiciliu in indepartate tari straine, in speranta ca fiul sau fiica, fiind foarte mica, va uita de prezenta respectivei persoane si nu va mai pune intrebari.

Altii, devastati de pierdere, supraresponsabilizeaza copilul prin fraze de genul: „Daca tati nu mai e, tu ai ramas barbatul in casa“ sau creeaza, involuntar, un sentiment de abandon: „Acum am ramas singuri“. Gestionarea si explicarea plecarii din aceasta viata a cuiva drag trebuie sa se faca cu tact, sinceritate, si fara a crea temeri care vor creste si ele odata cu copilul. Ghid pentru abordarea corecta a unui subiect delicat.

Puterea exemplului

Inca de la varsta de trei-patru ani, marcata profund de cunoscutele „de ce“-uri, copiii nostri ne pot bombarda cu diverse intrebari, printre care isi fac firesc aparitia si cele legate de viata si de moarte. Ca parinti, este bine sa fim pregatiti si sa le prezentam micutilor realitatea intr-o maniera cat mai fireasca, neanxioasa, apeland chiar si la exemple plastice, usor de inteles, din natura, cum ar fi ciclul de viata al unei plante.

Manifestarile doliului

Ca si adultul, copilul va trece printr-o perioada de doliu. In cazul acesteia, copiii se pot manifesta extrem de diferit: fie prin apatie, mutism, dezinteres pentru scoala si ce se intampla in jurul lor sau prin tristete, plans, furie si manifestari violente. Ar fi de dorit ca parintii sa inteleaga suferinta copilului, sa o accepte si astfel sa-i dea voie acestuia sa fie trist sau furios, pentru a facilita descarcarea si eliberarea de emotiile negative pe care le simte. Fara exteriorizarea emotionala, copiii pot trece prin blocaje, energia lor psihica poate stagna si depasesc mult mai greu perioada de doliu.

Exprimarea simbolica a durerii

Exprimarea simbolica este indicata pentru copii, ca sa isi revina mai usor dupa moartea cuiva drag. De exemplu, ii putem incuraja sa faca un desen, sa modeleze sau sa realizeze un colaj in care sa isi exprime sentimentele. Este bine daca le dam voie sa vorbeasca despre persoana care a murit, sa se uite pe fotografii sau sa povesteasca amintiri. Vom tine cont intotdeauna de starea emotionala a copiilor si de momentul in care ei se vor simti deschisi si pregatiti sa faca aceste lucruri. Astfel, copilul poate accepta mai usor paradoxul disparitiei fizice a unei persoane iubite, pastrand vie legatura emotionala, sufleteasca cu aceasta.

Cat si ce le spunem

Psihanalista Françoise Dolto considera ca intotdeauna trebuie sa le spunem copiilor adevarul, oricare ar fi acesta. Ei au dreptul sa cunoasca ce se intampla cand moare cineva drag, sa li se spuna imediat si pe intelesul lor despre ce este vorba, pentru a-si da glas tristetii. Sub nicio forma copiii nu trebuie mintiti sau amagiti. Este benefic si terapeutic pentru ei sa vorbim despre suferinta pe care o simt, deoarece „pulsiunile activate se calmeaza datorita intalnirii cu cineva care asculta” (Françoise Dolto).

Este bine sa transmitem cat mai des cu putinta mesaje de genul „ sentimentele tale sunt importante pentru mine si imi voi face timp sa le ascult“. De asemenea, trebuie sa retinem ca majoritatea copiilor care au suferit pierderi pastreaza dispozitia de doliu si durere in primele sase luni dupa eveniment, iar pentru ei nu este usor sa parcurga drumul refacerii si restructurarii dupa deces. Daca este nevoie, cel mic poate urma si o psihoterapie, cu ajutorul unui specialist, pentru a integra pierderea suferita si a incepe procesul de vindecare sufleteasca.

Cum le explicam moartea

Indiferent de varsta copilului, explicatiile date fenomenului mortii trebuie sa fie clare, directe si concrete. Chiar si adolescentii apreciaza acest lucru. Este preferabil ca aceste discutii sa aiba loc inainte ca un deces sa survina in familie. Copilul poate fi pregatit citindu-i o carte, ducandu-l sa viziteze un cimitir, folosind exemple din natura.

Orice copil care nu a mai fost la o inmormantare, are nevoie de o pregatire psihologica prealabila serioasa. Copiii sub sase ani cred ca moartea e reversibila, astfel incat este bine sa le dam explicatii clare, extrem de concrete, la nevoie, repetate, cum ar fi: „Bunicul tau a murit. Corpul sau nu mai functioneaza. Nu mai respira, nu mai mananca si nu mai poate vorbi“.

In functie de credinta lor, parintii le vor spune copiilor si lucruri importante legate de Viata de Apoi. Este important sa le explicam in ce consta ritualul inmormantarii si ce rost are. De exemplu: „Vor fi multi oameni la inmormantare, care l-au cunoscut si au tinut la bunicul tau. Multa lume va plange si va fi trista acolo. Este ceva normal sa plangi la o inmormantare“.

De asemenea, copiii mai mici se pot astepta ca, dupa inmormantare, corpul celui ingropat sa fie dezgropat. Aceasta, deoarece copiii mici, frecvent, ingroapa lucruri si apoi le dezgroapa. Li se poate da un raspuns simplu de genul: „Odata ce corpul unei persoane e ingropat sub pamant, acolo va ramane“.

Participarea la ceremonia inmormantarii

Parintii ii pot spune copilului: „Ne-am bucura sa fii alaturi de noi la inmormantare, dar daca nu vrei sa vii,asta e“. Specialistii in doliu infantil considera ca e bine ca cei mici sa fie incurajati, nu fortati, sa participe la inmormantare. Majoritatea copiilor doreste sa mearga atunci cand realizeaza ca intrega familie va fi prezenta.

Este important ca parintii sa le dea copiilor de ales. Cel mai bine fac fata situatiei copiii care simt ca au libertatea de a alege. Acest lucru „le confera copiilor sentimentul controlului intr-un moment in care totul in jurul lor pare complet scapat de sub control“, spune psihologul Alan Wolfelt, specialist in doliu infantil.

Pentru a putea lua o decizie, copiii au nevoie de informatii si explicatii despre ce este o inmormantare si ce urmeaza sa se intample. Este important sa li se ofere raspunsuri concrete la intrebari cum ar fi: „Cine va participa la inmormantare?“, „ce urmeaza sa se intample acolo si in ce ordine?“, „unde si cand va avea loc inmormantarea?“, „de ce se fac anumite lucruri, cum ar fi aducerea florilor si luarea mesei in grup?“ etc.

Copiii de toate varstele, ca si adultii, au nevoie sa cunoasca realitatea mortii, sa imparta durerea si pierderea suferita cu ceilalti si sa isi aminteasca de persoana care a murit. Specialistii in doliu infantil considera ca a tine copiii departe de inmormantare poate inhiba procesul doliului si acceptarea pierderii. Se adapteaza mai bine copiii care pot participa, vedea, atinge si simti astfel ca fac parte din realitatea inconjuratoare.

Altminteri, exista riscul ca ceea ce copilul isi imagineaza, sa fie mult mai rau decat adevarul. Profesionistii considera astazi ca pana si un copil de trei ani poate merge la inmormantarea cuiva iubit. Parintii pot desemna o persoana foarte apropiata de copil, eventual ruda, care sa stea alaturi de cel mic pe tot parcursul ritualului inmormantarii, sa ii raspunda la intrebari si sa il duca eventual acasa, daca este coplesit si nu mai poate sa stea pana la sfarsit.

Efectele pe viitor ale neintegrarii corespunzatoare a fenomenului mortii

Conform studiilor, copiii carora le-a fost cel mai greu dupa moartea cuiva drag, au fost aceia carora fie nu li s-a dat voie sa mearga la inmormantare, fie au fost fortati sa mearga. Copiii care nu au fost lasati sa mearga la inmormantare, pot simti ca nu au avut ocazia sa isi ia ramas bun de la persoana iubita. Pe de alta parte, copiii care au fost fortati sa mearga la o inmormantare, pot avea resentimente. Ei nu ar trebui sa fie fortati daca nu vor sa participe la ceremonie.

Orice abordare gresita a fenomenului mortii in copilarie poate avea efecte si asupra vietii de adult. Exista, din pacate, traume adanci din copilarie pe care adultul le poarta cu el, uneori toata viata. Exista adulti care se tem puternic de prezenta mortii si nu se simt in stare sa participe la inmormantari. Exista adulti care poarta in sufletul lor multa durere si tristete fata de cineva iubit pierdut in copilarie, in special atunci cand nu au fost ascultati si intelesi cand au fost mici si, ca atare, procesul doliului lor nu a fost incheiat.

Decesul parintilor sau al fratilor

In aceste cazuri extrem de dureroase, cand moare un parinte sau frate al copilului, acestuia i se va spune imediat adevarul, i se va explica situatia si i se va da de ales. Daca nu doreste sa participe la ritualul inmormantarii sau la o parte din acesta, nu va fi fortat, criticat sau facut sa se simta vinovat. Dupa inmormantare, i se va raspunde la orice fel de intrebari, si va fi sprijinit indiferent de momentul de timp sau contextul in care copilul isi va exprima liber emotiile.

In cazul mortii unui frate sau a unei surori, Françoise Dolto considera ca „o alta modalitate de manifestare a doliului este insusirea lucrurilor celuilalt. Daca copiii care continua sa traiasca, se pot bucura de unele obiecte ale copilului decedat, obiecte pe care si le doreau, trebuie incurajati“. In felul acesta, ramane ceva viu din copilul decedat, ceva ce le face placere celor vii si le sprijina evolutia. Astfel, viata merge mai departe.

Exprimarea suferintei parintilor in fata copilului

Exista parinti care vor sa isi protejeze copiii foarte mult si fie, de exemplu, nu le spun despre decesul unui bunic, fie incearca sa nu tradeze nicio urma de suferinta in fata copiilor. Insa cei mici simt oricum suferinta parintilor, lipsa lor de autenticitate, si pot deveni confuzi. Pot avea mari dificultati in acceptarea si intelegerea mortii, cu repercursiuni si in viata de adult.

Trebuie evitate extremele: a dramatiza in fata copilului, incarcandu-l cu o povara prea grea pentru el sau, pe de alta parte, a disimula, a pretinde ca totul este bine si nimeni nu sufera. Este normal daca parintii au momente in care plang ori suspina in fata copilului (la inmormantare, de exemplu), atat timp cat ii arata acestuia ca isi pot recapata controlul si pot fi ei insisi din nou.

Moartea drept abandon

Un copil poate simti abandonul si atunci cand parintii sai traiesc, dar sunt reci, absenti emotional in relatia cu el sau il trateaza ca pe un obiect. Abandonul poate fi trait de copil cand un parinte moare, si parintele supravietuitor nu se mai simte in stare sa se ocupe de nevoile sale emotionale, se impietreste si se indeparteaza pe termen lung de acesta sau cand moartea unuia ori a ambilor parinti survine brusc, neasteptat. Pe parcursul doliului, pentru a evita sentimentul de singuratate si de izolare a copilului, parintii pot avea grija sa comunice cu cel mic, sa ii arate ca ii inteleg durerea si sunt alaturi de el. Astfel, copilul se va simti in siguranta si protejat.

Greseli de evitat cand vorbim despre moarte

Cand le vorbim copiilor despre moarte, este important sa nu ii speriem, sa fim cat mai naturali si simpli in explicatii. Specialistii ne impartasesc faptul ca micutii nu au o teama innascuta de moarte. Aceasta teama este un raspuns invatat. De aceea, nu este nepotrivita nicio intrebare venita din partea lor in astfel de momente. Este bine sa le dam voie sa puna orice fel de intrebari, sa nu ii respingem. De asemenea, adultii trebuie sa aiba grija sa nu ii faca pe copii sa se simta vinovati prin intrebari de genul „de ce nu vrei sa mergi la inmormantare, nu ai iubit-o pe bunica?“.

Copiilor trebuie sa li se spuna imediat adevarul, mai ales daca au fost apropiati de persoana decedata. Ei nu trebuie mintiti sau amagiti cu explicatii de genul „bunica nu se simte prea bine“ sau „a plecat intr-o calatorie in strainatate si va sta mai mult acolo“. In aceste situatii, copiii se devitalizeaza intens, deoarece nu gasesc cuvintele necesare pentru a da glas tristetii lor. Exprimarea tristetii si a durerii de catre copii face parte din procesul emotional al doliului, si e necesara pentru integrarea pierderii suferite si inceperea vindecarii sufletesti.

AUTOR: PSIHOLOG ANDREEA RADUTA-PETRESCU, PSIHOTERAPEUT JUNGIAN AUTONOM – WWW.EPSIHOTERAPIE.RO

Tags: blocaj psihologic, copii, cum le explicam copiilor moartea, doliu infantil, durere, inmormantare, intrebari despre moarte, moarte bunici, moarte frati sau surori, moarte parinti, moartea, plans, psiholog Andreea Raduta, psihoterapeut copii Bucuresti, psihoterapie copii, sanatate psihologica copii, sentiment de abandon, teama de moarte, tristete, vindecare sufleteasca copii

Educatia traditionalista vs educatia moderna

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

(Interviu aparut in Revista Psychologies, iunie 2013, http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/educatia-traditionalista-vs-educatia-moderna-2137929)

Autor: Catalina Cristescu

Pentru tinerele mame, conflictele cu bonele ori viziunile diferite, traditionaliste, ale bunicilor nu reprezinta o noutate. Dar intr-o societate in care cartile de parenting abunda, iar seminariile de dezvoltare personala si optimizare a relatiei cu copilul sunt mai accesibile ca oricand, educatia moderna inca se loveste de principii traditionaliste. Te invitam ca, impreuna cu psihoterapeutul Andreea Raduta, sa luam pulsul societatii romanesti din punctul de vedere al educatiei.

S-au mai schimbat lucrurile, fata de acum 15-20 de ani?

Andreea Raduta: La noi, inca mai persista mentalitatea traditionala potrivit careia „bataia e rupta din rai“ si „pe copil sa il pupi doar cand doarme, ca sa nu il rasfeti prea tare“. In prezent, parintii au constientizat mai multe aspecte legate de rolul de parinte, prin actiuni de tip „scoala parintilor“, ateliere de parenting, carti si reviste de specialitate, forumuri de discutii online destinate parintilor etc. Dar copiii nu sunt inca respectati si tratati cu iubire neconditionata, asa cum ar merita, ci mai degraba sunt crescuti intr-o maniera autoritara, punitiva, ale carei efecte negative se vad clar in adolescenta sau, uneori, mai tarziu.

Ce efecte au corectiile fizice?

A.R.: Conform drepturilor copilului, articolul 21: „Copilul are dreptul de a fi protejat fata de oricare forme de violenta, neglijenta, abuz sau rele tratamente“, deci corectiile fizice nu ar trebui sa existe in relatia cu un copil. In cabinet am observat constant efectele devastatoare pe care bataile si agresivitatea parintilor le au asupra copiilor.

Toti copiii-problema care au intrat in terapie, marginalizati sau dati afara din scoli sau gradinite pentru comportament impulsiv si neascultare, aveau o problema de relationare acasa, cu unul sau cu ambii parinti. Orice copil tratat cu agresivitate va pune in joc, la randul sau, agresivitatea si negativismul in relatiile cu ceilalti.

Imaginea de sine a copiilor agresati fizic sau verbal are de suferit grav, iar copii ajung sa se comporte intr-o maniera negativa cu cei din jur si sa fie respinsi in plan social, deoarece ei cred despre ei insisi ca sunt „rai“, „obraznici“, „inferiori“.

Dar umilintele?

A.R.: Umilintele, cum ar fi facutul de ras in fata clasei, a prietenilor etc., au si ele efecte negative asupra copiilor. Se creeaza in sufletul celor mici un sentiment de rusine si de multe ori se nasc complexe de inferioritate, care ii fac sa sufere si ii pot „bantui“ mult timp dupa aceea.

Adultii care practica umilirea copiilor in public, de fapt nu ii respecta, nu se pot pune in locul lor, prin empatie, si de multe ori au, ei insisi, probleme de gestionare a propriei furii si agresivitati. Umilirea copiilor in public reprezinta un abuz emotional asupra acestora si, daca este repetata, poate duce la stari emotionale negative, cum ar fi: frica, anxietatea, tristetea sau ostilitatea.

Cand certam copiii, ce fraze ar trebui evitate, ca sa nu ii traumatizam?

A.R.: Criticile verbale adresate copilului, de genul „esti rau“, „esti egoist“, „esti obraznic“, „esti impiedicat“, „nu esti in stare sa…“, „nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare“ se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.

Daca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste, in primul rand, iubirea si aprecierea fata de el, micutul va deveni nemultumit de el insusi, „flamand afectiv“, va simti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.

Parintii ar putea sa isi priveasca mai des copiii, ca si cum in acel moment i-ar descoperi si ar vedea cat de frumosi, de buni si destepti sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fara a fi scoase in prim-plan sau exacerbate de criticile parintesti.

Cum corectam comportamentul copilului cand face boacane? Exista un set de „pedepse permise“?

A.R.: Ross Campbell, psihiatru specializat in consilierea copiilor si adultilor, ne propune in cartea sa Educatia prin iubire, sa inlocuim corectarea comportamentului (manifestata, in general, prin pedepsirea copilului si, mai rar, prin acordarea de recompense) cu educatia prin iubire. Autorul explica faptul ca, spre deosebire de educatia reactiva, precum corectarea comportamentului, educatia prin iubire este proactiva si se bazeaza pe anticiparea si satisfacerea nevoilor de baza ale copilului.

Prima si cea mai importanta nevoie a copilului este nevoia de afectiune. Daca ne iubim copilul neconditionat, avem toate sansele ca acesta sa coopereze si sa primeasca valorile noastre. Ross Campbell considera ca, daca unui copil care a gresit ii pare sincer rau, merita sa il iertam. Cand ne iertam copiii ce-si regreta cu adevarat faptele, ii invatam sa ierte, la randul lor, si sa se ierte.

Pedepsele sunt cea mai negativa cale de abordare a comportamentului copiilor. Parintii care aleg sa-si pedepseasca des copiii, risca sa isi piarda autoritatea in fata acestora si se pot simti neputinciosi in situatii de viata mai serioase, in care chiar ar avea nevoie sa fie ascultati de copiii lor, si acest lucru nu se mai intampla. Din pacate, de multe ori, parintii care aplica pedepse, isi pierd autocontrolul si sunt inundati de manie. Ei le transmit copiilor mesajul ca un conflict se poate rezolva numai prin forta, iar copiii preiau acest model si il pun in joc in relatia cu colegii de gradinita sau de scoala.

Cum sa le trasam limite intr-o maniera corecta?

A.R.: La fel de mult pe cat au nevoie de a fi acceptati si intelesi, copiii au nevoie si de limite. In permanenta, cei mici pot incerca sa incalce aceste limite si sa isi testeze parintii. De fapt, limitele puse corect si ne-abuziv au rolul de a proteja copiii, atat fizic, cat si emotional, si de a le crea un sentiment de siguranta.

Este bine sa le comunicam copiilor si sa le explicam limitele alese (cum ar fi ora de culcare, timpul zilnic de uitat la televizor, cantitatea de dulciuri pe care o pot manca, daca au sau nu voie sa invite prieteni acasa etc.). Este important ca limitele ce sunt alese spre binele copiilor, odata stabilite, sa si fie aplicate constant. Copiii carora nu li s-au pus limite, ajung sa ii deranjeze pe cei din jurul lor si se pot pune ei insisi in situatii de viata periculoase. Pe de alta parte, copiii carora li se pun limite, au nevoie sa fie tratati cu iubire si respect pentru a putea interioriza regulile intr-o maniera potrivita .

Care este rolul scolii in educarea copiilor?

A.R.: Educatia data de parinti nu poate depasi o anumita unilateralitate, caci mediul ramane mereu acelasi. In schimb, scoala este prima particica de lume mare, reala, care vine in intampinarea copilului si care il ajuta sa se desprinda intr-o anumita masura de mediul parintesc si sa ii dezvolte constiinta de sine.

Exista profesori si diriginti care stiu cum sa comunice cu copiii, sa ii apropie si sa ii ajute sa se deschida. Adesea, copiii pot fi fascinati de personalitatea unui profesor, de ce fel de om este si il pot lua drept model. Se spune ca nu atat cunostintele si inteligenta dascalului sunt cele care au cel mai mare impact asupra elevilor, cat personalitatea acestuia, exemplul pe care il da. Succesul unui profesor nu depinde de metoda de predare, ci de crearea unei relatii personale bune cu fiecare elev.

Ne amintim cu recunostinta de profesorii care s-au adresat omului din noi. Orele de dirigentie facute cu drag, invitarea unor specialisti din afara scolii, care pot aborda anumite subiecte importante si delicate (sexualitatea, drogurile, intimitatea, abuzurile) au, cu siguranta, impact formativ. Ideal ar fi ca scoala romaneasca sa isi propuna sa formeze nu doar minti, ci si caractere.

Pe ce ar trebui sa puna parintii accent in educarea copiilor?

A.R.: Ar fi bine ca parintii sa constientizeze ca cea mai importanta este relatia pe care reusesc sa o creeze cu copiii lor. Daca parintii isi iubesc copiii si le arata acest lucru, ii respecta si au incredere in ei, le va fi mult mai usor sa ii educe si sa le insufle anumite valori. Ross Campbell explica in cartea sa Educatia prin iubire ca, adesea, copiii dificili, negativisti, care le dau batai de cap parintilor, sunt totodata si copiii care au „rezervorul emotional gol“.

Cand apar probleme in comportamentul copiilor, in loc sa ne axam pe corectarea comportamentelor nedorite si pe pedepse, autorul ne indeamna sa ne punem intrebarea: „Oare ce nevoi afective ale copiilor sunt neimplinite?“. Daca ne vom concentra pe umplerea cu iubire a „rezervorului emotional“ al copiilor, problemele vor disparea in timp.

Care sunt cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii in educarea celor mici?

A.R.: Acestea se fac pe fondul lipsei unui suport informational si emotional adecvat privind rolul de parinte. Nu ne nastem parinti, ci devenim parinti, si toti avem nevoie sa invatam si sa exersam cum putem fi parinti mai buni pentru copiii nostri. Uneori, parintii ajung sa isi trateze copiii ca pe niste obiecte. Copiii pot simti atunci ca nu sunt vazuti, nu sunt ascultati, simt ca parerea sau emotiile lor oricum nu conteaza.

Parintii gresesc atunci cand uita ca fiecare copil este unic si ca are niste nevoi si un mod de a fi unic, care trebuie respectat si valorizat. Ei sunt tentati sa fie autoritari cu copiii lor, sa le impuna reguli stricte si sa le aplice pedepse atunci cand regulile nu sunt respectate. Parintii uita sa isi manifeste in fiecare zi iubirea, aprecierea si increderea. Poate pentru ca nu constientizeaza ca stimuli pozitivi precum zambetele, imbratisarile, laudele, incurajarile sunt cele care au cele mai puternice efecte asupra copiilor.

Ce ar trebui sa aiba parintii in vedere atunci cand educa noile generatii tot mai neconformiste?

A.R.: Ar fi bine ca parintii sa porneasca de la realitatea ca a avea copii este o bucurie, dar, totodata, o provocare. Alaturi de copiii nostri avem sansa sa ne maturizam si sa crestem afectiv si noi, ca parinti. Copiii, chiar atunci cand se comporta dificil sau imprevizibil, ne dau sansa sa devenim mai creativi, mai intelepti, mai afectuosi. Copiii ne stimuleaza sa ne depasim limitele.

De la bebelusul zambitor si rozaliu, la negativismul si opozitia din jurul varstei de trei-patru ani, la adaptarea nu tocmai usoara la viata de scolar de la sapte ani, la criza si zguduirea resimtita in adolescenta, parintii se confrunta cu situatii pentru care nu intotdeauna se simt pregatiti. Copiii pot fi neconformisti, diferiti mult fata de parintii lor si fata de valorile acestora. Important ar fi ca parintii sa isi accepte si sa isi iubeasca copiii, chiar daca sunt diferiti de ei. Sa nu uite, indiferent de varsta copiilor, sa comunice cu acestia, sa incerce sa ii inteleaga si sa le puna limite ferme, dar cu blandete.

Nu de putine ori, bunicii isi rasfata foarte mult nepotii, de unde si adevarate razvratiri ale micutilor. Pana unde pot fi lasati bunicii sa se implice in educarea copiilor?

A.R.: Pentru multi dintre noi, parfumul casei bunicilor si dulceata lor raman amintiri placute, de nesters. Iubirea si imbratisarile, vorbele lor blajine ne insotesc toata viata si ne dau putere in momentele grele. Notiunea de rasfat presupune implinirea vointei copiilor in aproape orice situatie, fara a le pune limite, fara a le spune „nu“ atunci cand lucrurile cerute de ei nu sunt in beneficiul dezvoltarii lor armonioase.

Bunicii sunt ajutoare nepretuite pentru parintii care adesea nu au foarte mult timp liber pentru copiii lor. In functie de raporturile afective existente intre cele doua generatii (parinti si bunici) si de alti factori existentiali, fiecare familie decide cat timp vor petrece nepotii cu bunicii lor si ce fel de activitati vor realiza impreuna.

Este important insa sa existe o unitate, o armonie intre regulile de baza existente in casa parintilor si ceea ce se intampla in casa bunicilor. Altminteri, copiii pot deveni confuzi, debusolati. Pentru aceasta, bunicii ar trebui sa isi trateze propriii copii cu respect, ca pe niste adulti responsabili, si sa tina cont de parerea si de valorile lor privind educarea celor mici.

In societatea traditionalista, se considera ca tatal aduce banii in casa si mama educa copiii. Care ar fi, de fapt, rolul tatalui?

A.R.: Este vital sa intelegem, in calitate de parinti, ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor. Mama aduce iubirea – cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului si protectie, iar tatal vine cu iubirea – ce contine componenta de fermitate.

Tatal pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului. A ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului, care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi, taticii au un rol important si indiscutabil.

Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului (inca de la sase luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu.

Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu tatal ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie, va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa.

De la ce varsta este bine sa fie frecventate workshop-urile sau seminariile de dezvoltare personala destinate copiilor?

A.R.: Workshop-urile ori seminariile de dezvoltare personala adresate copiilor pot viza: dezvoltarea creativitatii si a spontaneitatii, abilitatilor de socializare, inteligentei emotionale, capacitatii de a prezenta in public, increderii in sine etc. Aceste proiecte se pot desfasura prin intermediul unor fundatii, firme specializate in acest tip de activitati, prin gradinite si scoli particulare, prin companii de teatru sau prin liber profesionisti (scriitori, pictori, sculptori, oameni de teatru, etc.) care doresc sa le impartaseasca si celor mici cate ceva din experienta lor.

In functie de ceea ce isi propun, aceste ateliere destinate copiilor precizeaza de obicei si varsta optima pentru participare. Atat timp cat atelierele sunt realizate de specialisti si profesionisti si au obiective clar definite, sunt benefice dezvoltarii armonioase a copiilor. Se cunoaste faptul ca au de pierdut in dezvoltarea lor copiii care nu sunt stimulati afectiv, relational, intelectual.

Pe langa ceea ce primesc in spatiul familial si scolar, copiii care participa la acest gen de ateliere au avantajul de a-si descoperi sau exersa mai bine anumite abilitati, de a relationa cu alti copii intr-un mediu placut, de a fi stimulati sa puna in joc cat mai multe fatete ale personalitatii lor. Parintii sunt cei care aleg pentru copii activitatile care li se potrivesc cel mai bine, au grija sa nu ii supraincarce si sa le respecte, in acelasi timp, si preferintele.

Cat timp este in regula sa se uite cel mic la televizor ori sa se joace la calculator?

A.R.: In zilele noastre, parintii muncesc adesea extrem de mult pentru a-si castiga existenta si sunt, ca atare, obositi si secatuiti emotional cand ajung acasa. Ei au de rezolvat si in casa o sumedenie de sarcini administrative si, desi isi doresc, in realitate petrec putin timp cu copiii lor. Televizorul si calculatorul au devenit astfel, pentru cei mici, un fel de substitute ale relationarii cu persoanele dragi din viata lor.

Cu sau fara acordul parintilor, copiii se uita prea mult la televizor si se joaca prea mult pe calculator. O singura ora pe zi ar reprezenta un timp optim pentru aceste doua activitati. Riscul de dezvoltare a dependentei este mare. Copiii dependenti de computer sau de televizor ajung sa traiasca mai mult intr-un spatiu virtual decat in lumea reala, se izoleaza de ceilalti copii si neglijeaza activitati importante, cum ar fi cele scolare sau creative.

Care este limita sanatoasa de activitati extracuriculare de tipul balet, sport, ore de limbi straine?

A.R.: Fiecare copil este unic, iar abilitatile, inclinatiile si talentele lui sunt unice. Activitatile extracuriculare sunt benefice atat timp cat respecta inclinatiile naturale ale copiilor, nu sunt impuse si nu devin o corvoada pentru cei mici. Chiar daca este la moda sa ducem copiii la sport, la dansuri sau la limbi straine, este important sa nu ii supraincarcam cu aceste activitati si sa ne asiguram ca si lor acestea le fac placere.

Iar cand este nevoie, sa renuntam la una sau la mai multe dintre aceste activitati extracuriculare si sa nu presam copiii, intr-o maniera perfectionista, sa obtina performante inalte. O activitate de tip intelectual (cum ar fi invatarea unei limbi straine) ar trebui combinata echilibrat cu o activitate de tip sportiv (de exemplu, dansul), in care sa fie implicat si corpul. Sa nu uitam ca, pentru a fi armoniosi si echilibrati, este important sa ne ocupam, in egala masura, de minte, trup si suflet.

Tags: aptitudini copii, copii, educatia prin iubire, educatie moderna, educatie traditionalista, imagine de sine, limite, parinti, pedepse, probleme emotionale copii, psihoterapeut copii Bucuresti, psihoterapie copii, ross campbell, scoala, umilinte

Ce se intampla cu copiii respinsi

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE

V-ati gandit vreodata ce se intampla in sufletul unui copil respins? Respins de unul dintre parinti sau de amandoi, sau de doamna educatoare sau invatatoare sau de un grup de copii pentru ca este putin altfel decat cei din jur? V-ati pus vreodata in locul acestui copil si ati incercat sa il iubiti pur si simplu asa cum este el, unic si incomparabil cu alti copii? De ce oare oamenii prefera adesea sa respinga si sa raneasca in loc sa iubeasca si sa incerce sa inteleaga?

Un copil respins emotional, neacceptat cu bucurie asa cum este el, criticat, batjocorit, umilit sau chiar batut ajunge sa se simta extrem de mic si neimportant, asa cum s-a simtit si Ratusca cea urata din basmul lui Andersen. Ratusca cea urata a fost respinsa de pasarile din curtea unde s-a nascut, de mama ei si de fratii ei pe motiv ca era prea urata si prea mare, arata altfel decat ceea ce vazusera pana atunci cei din jur.

Un copil care e privit ca fiind diferit de alti copii, sau diferit de asteptarile spuse sau nespuse ale celor din jur ajunge sa fie respins usor.

Am ales acest subiect intrucat am fost emotionata sa primesc in cabinet cazuri destul de frecvente de copii cu anumite dificultati de comportament la gradinita sau la scoala, etichetati rapid de catre doamnele educatoare sau invatatoare ca fiind copii problema si care chiar au fost exclusi din gradinita sau scoala unde se aflau. Ei erau caracterizati de catre cadrele didactice ca fiind copii dificili, care nu asculta, neastamparati, care se bat cu alti copii, vorbesc in timpul orelor si nu au rabdare. Acesti copii nu aveau ADHD asa cum se temeau parintii. Erau copii respinsi care sufereau enorm si care prin aceste comportamente atipice exprimau durerea din sufletul lor. M-a atins si disperarea si profunda neajutorare a parintilor care nu intelegeau ce i-a lovit. Mi-am amintit de basmul „Ratusca cea urata” si de cat de putin este nevoie ca sa fii respins de cei din jur. M-am gandit cat de trist este ca sunt atat de multi copii respinsi si neintelesi si doar putini au sansa sa realizeze ca de fapt sunt lebede frumoase si ca pot sa isi traiasca viata cu bucurie si cu inima plina.

De la ratusca cea urata la lebada cea frumoasa

Asa cum spunea si Ross Campbell in cartea sa ”Educatia prin iubire”, cand un copil nu se comporta bine in familie sau in societate, parintii ar trebui sa se intrebe daca nu cumva copilul are „rezervorul emotional gol” si sa aiba grija sa il umple cu iubire. Adeseori un copil neiubit ajunge sa se comporte dificil cu cei din jur.

Sunt copii care au avut sansa sa intre in terapie si sa isi vindece ranile emotionale si sa se transforme, alaturi de parintii lor care au urmat si ei in paralel cu copiii o consiliere parentala pentru a-si putea intelege mai bine copiii si a-i sprijini emotional si a constientiza anumite greseli pe care le-au facut fata de ei. Parintii au inteles cum unul dintre ei sau chiar amandoi au respins emotional copilul si acesta a inceput sa aiba o imagine de sine negativa, sa se identifice cu trairea invalidanta ”nu sunt suficient de bun” sau ”sunt rau si obraznic”. Comportamentele copilului privite ca negative erau doar o oglindire a ceea ce se afla in sufletul acestuia.

Pentru exemplificare voi povesti cazul unui baietel care a trecut printr-o transformare profunda si si-a restructurat imaginea de sine in urma terapiei. Baietelul a fost adus in terapie cand avea 8 ani. Parintii erau disperati intrucat copilul fusese deja exclus din doua scoli diferite pe motivul unor probleme de comportament, neatentie, deranjatul orelor, neastampar. El nu a intalnit empatie, compasiune sau macar incercarea de a fi inteles si indrumat din partea cadrelor didactice. Copilul nu avea ADHD ci suferea de rana profunda a respingerii. El devenise ratusca cea urata din cauza felului aspru si fara sentimente in care fusese tratat in trecutul sau.
El fusese un copil abandonat de mama lui naturala si adoptat pe la 5 ani de catre parintii adoptivi care l-au adus in terapie. Urmeaza clasa I si doua respingeri severe din partea invatatoarelor. Parintii adoptivi erau bulversati de situatie, dezamagiti ca baiatul nu se ridica la inaltimea asteptarilor si sperantelor ce si le facusera cand l-au adoptat, infricosati de o eventuala viitoare respingere la scoala a copilului. Cand l-au adus in terapie, ei nu isi cunosteau copilul si nici nu puteau sa il sustina emotional pentru a se dezvolta armonios psihologic.

Acest copil a avut sansa sa fie vazut, ascultat, inteles si iubit in cadrul terapiei. El a putut sa deseze, sa modeleze si sa faca numeroase sandplay-uri care l-au ajutat sa isi vindece ranile emotionale (Sandplay sau ”jocul cu nisip” reprezinta o metoda de psihoterapie si de dezvoltare personala intemeiata de Dora Kalff, terapeut jungian, in anii 1950-1960 in Elvetia, destinata initial copiilor, dar care apoi a fost folosita cu succes si in psihoterapia adultilor- pentru detalii puteti accesa link-ul https://www.epsihoterapie.ro/2011/01/copiii-%c8%99i-blocajele-emotionale/).
Agresivitatea sa s-a transformat in creativitate si dezorientarea si insingurarea sa in iubire profunda si puternica fata de parintii sai adoptivi. Certurile si conflictele de acasa si de la scoala s-au diminuat tot mai mult pe masura ce baiatul s-a simtit acceptat si iubit. Parintii au venit constant la consiliere parentala si au inteles problemele emotionale grave ale copilului lor, au inteles ca traumele din trecutul trist al acestuia il determinau sa se comporte dificil si in opozitie, el neavand pana atunci sansa sa dezvolte o relatie de atasament pozitiva cu vreun om din viata sa. Parintii au inteles ca menirea lor ca parinti adoptivi era sa isi ajute copilul sa dezvolte un atasament pozitiv in relatia cu ei, sa il sustina si sa il protejeze emotional, sa ii arate prin vorbe, imbratisari si gesturi iubirea. Alaturi de copilul pe care si l-au dorit si l-au adoptat si parintii adoptivi s-au transformat si au devenit mai iubitori, mai intelepti si mai creativi.

Demersul terapeutic s-a desfasurat astfel pe 3 planuri: terapia copilului, consilierea parintilor si tinerea legaturii cu actuala invatatoare a copilului (din fericire calda, open-minded si empatica) pentru clarificarea oricaror dificultati survenite. Dintr-un copil problema, din ratusca cea urata, acesta s-a transformat in lebada cea frumoasa.

Atentie la profetia care se autoimplineste!

Un copil are nevoie sa fie vazut si ascultat de catre parintii sai, sa fie laudat si incurajat de cate ori face un efort pentru a realiza ceea ce isi doresc parintii, sa fie luat in brate si alinat cand sufera, sa fie iertat cand greseste, sa fie iubit asa cum este el si sa i se spuna asta des pentru a isi putea construi o imagine de sine pozitiva. Daca unui copil i se spune mereu ”esti rau”, ”esti obraznic” sau ”nu esti in stare de nimic”, atunci va fi ca o profetie care se autoimplineste si sunt sanse mari pentru el sa devina asa. Unui copil caruia i se spune insa ”esti bun”, ”esti capabil”, ”imi place ceea ce ai facut” va integra aceste mesaje pozitive in imaginea de sine. Este important ca parintii sa constientizeze ca prin ceea ce gandesc si prin ceea ce le transmit ca mesaje copiilor, pot sa ii programeze (de multe ori inconstient) sa devina buni sau rai, increzatori in ei sau critici si insingurati.

Felul unic in care am fost iubiti sau neiubiti in copilarie isi pune amprenta asupra intregii noastre vieti. Personal consider ca cea mai mare bogatie a unui om este iubirea pe care o simte fata de sine si fata de ceilalti oameni. Daca fiecare parinte ar pune in joc in primul rand iubirea, acceptarea si compasiunea in relatia cu copiii, acestia s-ar simti iubiti si ar creste armonios, devenind la randul lor oameni iubitori. Lumea ar fi mai buna, mai putin sfasiata si incrancenata, mai putin suferinda.

Articol relizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu

www.epsihoterapie.ro

Telefon: 0729 178 901

e-mail: candreear@yahoo.com

Sursa imaginii: special-ism.com

Tags: acceptare copii, adaptarea la gradinita a copilului, adaptarea la scoala, ADHD, copii, copii problema, copii respinsi, copil nesociabil, dat afara din gradinita sau scoala, iubire copii, psihoterapeut copii Bucuresti, psihoterapie copii, rani emotionale, relatia parinti-copii, sufletul copiilor

Puterea terapeutica a povestilor in viata copiilor

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

Puterea terapeutica a povestilor in viata copiilor

Povestile sunt atat de importante deoarece reprezinta expresia cea mai pura si mai simpla a continuturilor psihice inconstiente. Povestile au o adevarata putere terapeutica in viata copiilor; ele ii pot influenta profund si pozitiv deoarece li se adreseaza acestora intr-un limbaj simbolic si usor accesibil lor, vorbindu-le la nivelul imaginilor si sentimentelor.

Simplul fapt de a asculta o poveste este deja terapeutic; daca suntem receptivi, imaginile povestii lucreaza asupra noastra. Anumite motive ne pot izbi mai puternic decat altele. Este vorba despre motivele care exprima ceea ce un copil simte intr-o maniera in care nimic altceva nu o poate face. Povestile ne vorbesc despre cine suntem, despre nevoile, sperantele si fricile noastre. Ne pot ajuta sa ne imaginam ce fel de persoane am dori sa devenim.

Personajele din povesti adesea intruchipeaza probleme si preocupari personale. Inca de la o varsta frageda, facem din povesti o parte a vietii noastre. Adesea, povestile ne insotesc prin viata si ne sustin in momente dificile. Ele ii pot ajuta pe copii sa vada si cum pot invinge problemele si dificultatile lor.

Atunci cand le spunem povesti copiilor, acestia se identifica imediat si naiv cu personajele prezente. De exemplu, daca le spui povestea Ratustei cea urate, toti copiii cu sentimente de inferioritate si care au fost respinsi spera ca si ei intr-un final vor deveni persoane deosebite, admirate de ceilalti.

Eroul unei povesti este o figura arhetipala ce prezinta un model al eului ce functioneaza sanatos si vital, in acord cu sinele. Conectarea la o poveste cu un erou preferat este de aceea o necesitate vitala pentru un copil care traieste o situatie de viata dificila. Identificarea cu protagonistul are ca efect psihologic pozitiv: speranta ca problemele au intr-adevar solutii daca le abordam creativ.

Structura povestilor ii incurajeaza pe copii sa se abandoneze fluxului liber al fanteziei lor. Fluxul liber al fanteziei copiilor creste disponibilitatea energiei lor psihice. Povestile pot da astfel o cheie la problemele copiilor, o cheie intr-o lume fantastica unde schimbarile extraordinare sunt posibile. Povestile imbogatesc viata copiilor nostri; sa le citim povesti copiilor nostri contribuie la dezvoltarea unor atitudini sanatoase si pline de incredere in sine in fata provocarilor si problemelor vietii.

Bruno Bettelheim a fost un psiholog cunoscut al copiilor, focalizat pe intelegerea copiilor cu probleme emotionale. El considera ca „ pentru a imbogati viata copilului, trebuie sa ii stimulezi imaginatia; sa il ajuti sa isi dezvolte inteligenta si sa isi clarifice emotiile; sa fie cat mai familiarizat cu fricile, anxietatile si aspiratiile sale; sa iei in serios dificultatile pe care le resimte si in acelasi timp sa promovezi increderea copilului in sine si in viitorul sau”.

Adesea,parintii considera ca un copil trebuie distras de la ceea ce il tulbura cel mai mult: fricile si anxietatile sale fara forma, fanteziile sale furioase, haotice sau chiar violente. De aceea se feresc sa le citeasca copiilor povesti care pot contine personaje malefice, distructive: zmei, vrajitoare, mame negative, etc. Incercand sa isi protejeze copiii de lucrurile rele si infricosatoare, aratand copiilor doar partea frumoasa si idealizata a vietii, le pot face acestora un deserviciu. Este important sa alegem acele povesti potrivite varstei copiilor nostri si sa nu ne fie teama sa ii lasam sa se confrunte si cu fricile lor cele mai adanci.

Mai degraba decat sa ne protejam copiii de partea rea si dura a vietii, ii putem sprijini daca ii ajutam sa fie capabili sa se confunte cu incredere cu dificultatile vietii.

Adesea, eroul povestii este singur, pierdut si inspaimantat. Acestea sunt si sentimentele cu care un copil se poate identifica cu usurinta. Important este insa ca de-a lungul calatoriei sale, eroul primeste sprijin datorita perseverentei si curajului sau. In acest fel, povestile spuse copiilor sunt magice si terapeutice, pentru ca citindu-le, copiii se simt intelesi, validati si imbogatiti, iar vraja povestilor lucreaza profund asupra dezvoltarii psihologice armonioase a copiilor.

Povestile contin „speranta incapsulata arhetipal”, sugerand ca putem avea o viata buna si implinita, in ciuda aversitatilor, doar daca avem incredere in noi si curaj si nu ne dam in laturi sa ne luptam cu dificultatile vietii, fara de care nu putem ajunge la adevarata noastra identitate.

Povestile sunt extrem de benefice pentru dezvoltarea psihologica a copiilor, intrucat le dezvolta frumos imaginatia si creativitatea, le pot da incredere in ei insisi si curaj.

Articol realizat de Psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu

www.epsihoterapie.ro

Tags: basme pentru copii, cum ii ajuta povestile pe copii, dezvoltarea inteligentei la copii, dezvoltarea psihologica a copiilor, eroii din basme, frica la copii, imaginatia copiilor, increderea in sine la copii, povesti pentru copii, Psiholog copii Bucuresti, Ratusca cea urata, rolul povestilor in viata copiilor, sentimente de inferioritate copii

Copiii și blocajele emoţionale

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, PSIHOTERAPIA SI MISTERELE EI

Continue reading “Copiii și blocajele emoţionale” »

Tags: blocaje emotionale, ce este mai bine pentru copil, consiliere psihologica parinti, copii, copilul este deprimat, copilul loveste, copilul se enerveaza, cosmaruri copii, dificultati de adaptare la gradinita sau la scoala pentru copii, frica la copii, metode de terapie pentru copii, probleme emotionale copii, Psiholog copii Bucuresti, psihoterapie copii, suferinta psihica copii, trist

De ce sa alegem terapia tinitusului

Posted by andreea | Filed under Articole, PSIHOTERAPIA SI MISTERELE EI

Articol publicat pe site-ul www.orlonline.ro, septembrie 2010

De ce sa alegem terapia tinitusului?

Diagnosticul de tinitus se pune atunci cand pacientul aude in ureche un sunet ce nu are legatura cu un sunet extern din mediul inconjurator. Aceste sunete pot fi percepute ca un tiuit, bazait, sasait sau suierat in ureche. Ele se mai numesc si acufene. Pentru majoritatea pacientilor cu tinitus calitatea vietii se deterioreaza, intrucat sunt afectati de: scaderea capacitatii de concentrare a atentiei, insomnii, irascibilitate, anxietete, depresie, iar in unele cazuri chiar suicid. Aceste „sunete fantoma” (denumite astfel de Dr. Pawel Jastreboff, initiatorul TRT- Tinitus Retraining Therapy ) pot fi percepute zi si noapte in ureche si pot duce oamenii afectati la disperare.

Ceea ce cauzeaza tinitusul este reactia exagerata, disproportionata a creierului la prezenta oricarei mici activitati neuronale in nervul auditiv. Altfel spus, tinitusul nu este un sunet, ci este perceptia activitatii neuronale. Tinitusul este atat de deranjant, intrucat gradul de disconfort pe care il cauzeaza acesta depinde de interpretarea pe care i-o da creierul si de activarea sistemului limbic. Tinitusul este asociat de obicei cu emotii negative cum ar fi: teama de deteriorarea auzului, tumoare pe creier, pleznirea unor vase de sange, tulburari psihice, etc.

Dr. Pawel Jastreboff explica in cadrul modelului neurofiziologic al tinitusului cum reactia la tinitus este cea care cauzeaza cel mai mare stres si nu tinitusul in sine. Cu cat sunt experimentate sentimente mai negative legate de tinitus si o tensiune mai sporita (cauzate de activarea sistemului limbic), cu atat tinitusul este mai sever. Se creaza o reactie de tip raspuns conditionat la sunetul tinitusului.

Tinitus Retraining Therapy ( Terapia de Readaptare a Tinitusului) este o metoda dezvoltata de Dr. Pawel Jastreboff si care a avut succes in ameliorarea acestui fenomen. TRT este o forma specifica de terapie a tinitusului ce include terapia sunetului (mascarea auditiva, imbogatirea sonora, retraining auditiv) si partea de consiliere sau psihoterapie a persoanelor afectate. Ea consta in eforturile sustinute ale unei echipe formate din medici ORL-isti si psihoterapeuti cu ajutorul careia pacientii ajung la o conditie in care nu mai sunt constienti de tinitusul lor si ascocierile si conditionarile negative legate de tinitus scad. Emotiile negative sunt diminuate, ca atare, sistemul limbic ce intervenea in mecanismul tinitusului nu se mai activeaza si astfel, creierul nu mai da o interpretare catastrofala fenomenului. Calitatea vietii individului se imbunatateste.

In cadrul programului de TRT (Tinitus Retraining Therapy) pacientii sunt invatati de catre psihoterapeuti relaxarea rapida si utilizarea autocontrolului asupra senzatiilor fizice si mentale, alaturi de restructurarea cognitiva. Relaxarea ca metoda terapeutica are drept scop obtinerea unei stari de spirit echilibrate, relaxate, prin care cercul vicios de tensiune se rupe. Specialistii in programul TRT mentioneaza aplicarea urmatoarelor forme de relaxare: relaxarea progresiva, relaxarea cu detensionare, relaxarea controlata si relaxarea rapida in situatii de zi cu zi.

Terapia tinitusului centrata pe persoana considera ca tinitusul coexista cu problemele de viata luate ca intreg ale persoanei. Aceasta forma de terapie pune si intrebarea care este sensul, semnificatia tinitusului in viata persoanei?Astfel, se pare ca oamenii isi conduc viata dupa anumite atitudini, presupuneri, asteptari, cerinte ce creaza un sistem de operare automat de care nu suntem constienti. Acest sistem automat e caracterizat de ganduri imperative precum „ trebuie”, „ar trebui”, „ nu se poate altfel”. De exemplu, o sotie casnica munceste din greu toata ziua acasa si se supara daca sotul nu o ajuta exact in maniera in care doreste ea; sau un sef perfectionist vine primul si pleaca ultimul de la birou, ca un exemplu pentru angajati. Acesti oameni si multi altii asemenea lor fac aceste lucruri in mod automat si nu se intreaba daca nu cumva nu exista si moduri mai bune de a trai viata.

Tinitusul poate aparea la aceste persoane ca un semnal de alarma ce le transmite ca modul lor de a trai este prea stresant si epuizant si ca este necesar sa descopere noi moduri de a trai viata.

Centrul de Tinitus si Hiperacuzie al Universitatii Maryland din SUA foloseste cu succes metoda TRT (Terapia de Readaptare a Tinitusului) in cadrul unor sedinte de terapie care dureaza de la caz la caz intre 12 si 18 luni si care aduc o ameliorare semnificativa la peste 80% dintre pacienti.

La Clinica Urechii a debutat in luna aprilie 2010 programul complex de evaluare si tratament al tinitusului. Echipa care se ocupa de aceasta terapie este compusa din:

■medic ORL-ist audiolog (efectueaza topodiagnosticul eventualelor leziuni ale aparatului acustico-vestibular);
■medic primar ORL-ist (conduce sesiunea de consiliere audiologica explicand pacientului anatomia si fiziologia auzului, mecanismul responsabil de efectele negative al tinitusului);
■psihoterapeut (efectueaza terapia de relaxare, a insomniei asociate frecvent tinitusului, anxietatii etc).
Este important sa intelegem ca tinitusul este mai degraba un fenomen natural decat o boala. La persoanele ce sufera de tinitus, acesta devine o problema datorita convingerii ca nu se poate face nimic in privinta sa si astfel calitatea vietii poate fi deteriorata. Ei pot deveni anxiosi sau deprimati si au tendinta de a-si focaliza in permanenta atentia asupra acestui fenomen si asupra oricaror mici variatii ale acufenelor survenite zilnic. In cadrul programului de terapie a tinitusului, pe masura ce adevarul despre tinitus si despre originile acestuia naturale si benigne este cunoscut si inteles de catre cei afectati, reactiile comportamentale neplacute asociate dispar in mod gradual. Este nevoie insa de timp pentru a se produce readaptarea la tinitus, pentru a reduce reactiile conditionate de tip negativ si a rupe cercul vicios creat.

Rezultatul imbucurator este acela ca la sfarsitul programului de terapie a tinitusului calitatea vietii individului se imbunatateste considerabil. Astfel, studiile au aratat o ameliorare semnificativa la peste 80 % dintre pacientii care au urmat programul TRT.

Pentru mai multe informatii legate de aceasta problematica, puteti vizita www.orlonline.ro si www.clinicaurechii.ro

Autor: Psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu

Tags: acufene, ameliorare tinnitus, bazait in ureche, diagnostic tinnitus, psihoterapia tinnitusului, suierat in ureche, Terapia de reeducare a tinnitusului, tinnitus, tiuit in ureche, tratament tinnitus, zgomote in urechi

” Concediul cu prietenii- relaxare sau stres?”

Posted by andreea | Filed under Articole, DIVERSE

Comentariu aparut in Articolul din Adevarul „Vrei să pierzi un prieten? Ia-l în vacanţă!

Comentarii: Concediul cu prietenii – relaxare sau stres?

Andreea Răduţă-Petrescu, psihoterapeut epsihoterapie.ro

Pentru majoritatea oamenilor concediul reprezintă acel moment îndelung aşteptat, acea oază de linişte în care forţele psihice şi fizice se refac, în care ne simţim liberi să facem ceea ce ne dorim. Miza unui concediu reuşit este mare, iar alegerea unor persoane potrivite, compatibile cu noi, este un factor esenţial, ce poate face diferenţa între o vacanţă reuşită şi una ratată.

Dacă aflăm în concediu că, de fapt, nu ne potrivim cu cei pe care i-am invitat pot apărea tensiuni, frustrări, emoţii negative provocate de diferenţa dintre aşteptările noastre şi ceea ce ne este dat să trăim. Toate acestea pot duce la slăbirea sau chiar la ruperea relaţiilor cu prietenii sau cu rudele, mai ales dacă nu există capacitatea de a ne comunica clar aşteptările, nevoile, de a negocia atunci când apar păreri diferite.

Ideal ar fi ca aceste discuţii ce ţin de stilul de viaţă şi de personalitatea fiecăruia să existe înainte de mult visatul concediu. Astfel, ne putem da seama cât de compatibili suntem cu ceilalţi şi putem anticipa dacă ne-am simţi sau nu bine în compania lor. Dacă descoperim în vacanţă că unii vor să stea toată ziua la plajă, iar alţii să doarmă după ce au fost prin cluburi sau unii doresc să urce pe munte, iar alţii să stea doar pe lângă cabană, la grătare şi muzică, atunci concediul poate fi compromis.

Într-o asemenea situaţie, e important să dăm dovadă de toleranţă, să încercăm să ne împlinim nevoile şi aşteptările personale, dar să ţinem cont şi de cele ale prietenilor, chiar dacă sunt extrem de diferite de ale noastre. În loc să intrăm în conflicte şi să pierdem energie preţioasă, putem încerca să transformăm orice dificultate sau incompatibilitate într-o provocare: aceea de a putea trăi şi cu tensiunea contrariilor, de a ne adapta creativ şi flexibil la ce ni se întâmplă, de a găsi puterea să rămânem senini, relaxaţi. Astfel, evităm emoţiile negative precum furia, irascibilitatea, frustrarea, anxietatea, care ne fac rău în primul rând nouă şi apoi relaţiilor noastre de prietenie.

Tags: compatibilitatea cu prietenii, concediu cu prietenii, conflicte cu prietenii, relatia cu prietenii, stres cu prietenii

Fatetele complexe ale feminitatii

Posted by andreea | Filed under Articole, RELATIA DE CUPLU

Articol publicat in www.avantaje.ro, martie 2010 (http://www.avantaje.ro/Relatii/Psihologie-Relatii/Fatetele-complexe-ale-feminitatii.html?a=5796/1286977)

Psihologul Andreea Raduta ne vorbeste despre originea si simbolurile zilei de 8 Martie, sarbatoarea internationala a femeii.

Ziua mamei se sarbatorea inca de pe vremea zeilor din Olimp cand exista un festival dedicat mamei tuturor zeilor si zeitelor pe nume Rhea in Grecia Antica.

In 1910, la Copenhaga apare pentru prima data ideea zilei femeii cand se sarbatorea miscarea femeilor pentru egalitate in drepturi si egalitate de sanse. 7 ani mai tarziu se naste si ziua de 8 Martie cu prilejul grevei muncitoarelor din Sankt Petersburg.

Ziua femeii a fost recunoscuta ca sarbatoare internationala in 1977, devenind o traditie in majoritatea tarilor din Europa si in SUA, fiecare sarbatorind-o asa cum o simte.

Ziua de 8 Martie este pe plan international Ziua Femeilor Militante, a celor datorita carora femeile au drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educatie, la divort, la asistenta medicala, etc. Dreptul de a alege si de a spune Nu!

In Romania in ziua de 8 Martie se sarbatoreste femeia. Pana in decembrie ’89 se vorbea de ziua mamei, prilej cu care se organizau spectacole dedicate mamelor. Dupa Revolutia din 1989 notiunea de ziua mamei este inlocuita cu ziua femeii.

Dar, dicolo de insemnatatea zilei de 8 martie, putem sa ne sarbatorim ca femei nu doar o data pe an, de ziua internationala a femeii, ci in fiecare zi, onorand diverse fatete ale feminitatii noastre. Este extrem de important sa ne simtim bine in propria noastra piele de femei in fiecare zi si in fiecare clipa, sa ne pretuim asa cum suntem, sa avem grija de noi si de nevoile noastre, sa nu asteptam neaparat un eveniment exterior noua (ziua de 8 Martie de exemplu) pentru a ne simti implinite.

Tony Wolf este analista jungiana si prima care descrie in literatura jungiana patru caracteristici de feminitate native, care functioneaza in traditia europeana: femeia ca mama, femeia ca hetaira, femeia ca amazoana si femeia ca inspiratoare.

Psihoterapeuta explica faptul ca, in mod natural, in structura feminitatii preexista aceste 4 ipostaze virtuale. De-a lungul vietii ei, fiecare femeie se poate dezvolta psihologic prin asumarea uneia sau alteia dintre aceste fatete preexistente ale feminitatii. Astfel, fiecare femeie isi modeleaza propria feminitate, cat si relatia complexa feminin-masculin.

Sa analizam pe rand aceste fatete ale feminitatii care sunt arhetipale, preexistente ca niste matrici ale psihicului feminin:

Mama – este acel aspect al feminitatii legat profund de arhetipul Marii Mame, cu aspectul sau pozitiv: ea este cea care da viata, hraneste, isi protejeaza copiii, mama fiind un continator si un adapost.

Imagini arhetipale sunt: zeita ca vas, ca mama-pamant fertil, Gea. Ea va reactiona instinctiv in viata sa la tot ceea ce este fragil, in devenire, nedezvoltat, la tot ceea ce are nevoie de ocrotire, crestere.

Daca femeia isi traieste feminitatea sa doar prin intermediul fatetei materne, apare pericolul negativitatii in relatiile sale prin „mamaosire”, anxietate, lipsa de incredere in capacitatile si autonomia celuilalt, putand produce dependenta celui mai slab sau stagnarea.

Pot fi de exemplu mame care, chiar si cand copiii lor sunt suficient de mari, ii cocolosesc si le stanjenesc dezvoltarea fireeasca spre independenta.

Femeile ce pun in joc preponderent mama ca feminitate isi aranjeaza viata mai mult sau mai putin constient gravitand in jurul acestui aspect: cauta casatoria, profesiuni materne sau activitati materne.

Hetaira sau insotitoarea – este o alta fateta a feminitatii, cea care are functia principala de a trezi viata psihologica individuala a celuilalt, putand actiona in calitate de confidenta, sora, fiica sau iubita, fiind orientata catre relatiile interpersonale active.

Hetaira este femeia care are nevoie, dincolo de casatorie, de relatia personala cu masculinitatea. Acest tip de feminitate stimuleaza interesele individuale si inclinatiile celui cu care intra in relatie. Traieste relatiile cat mai nuantat si mai profund posibil. De exemplu, poate descoperi o inclinatie artistica a partenerului sau a copilului si sa o cultive, sa il incurajeze si sa il sustina pe celalalt sa isi aduca la lumina inclinatiile. Imaginea mitologica a hetairei este reprezentata de Venus.

Amazoana – da dovada de o feminitate independenta, eficienta, axata pe obtinerea succesului, pune in joc aspectul pozitiv al camaraderiei care stimuleaza barbatul.

Ea este puternica si descurcareata, competitiva, lupta alaturi de barbat pentru a obtine realizari obiective, palpabile. Are performante in munca profesionala si realizeaza ceea ce isi propune la un standard inalt. Valorile barbatului sunt si valorile ei.

Pericolul exista daca amazoana se „masculinizeaza”, daca lupta folosind exclusiv arme masculine si poate pune in joc competitia in relatia de cuplu. Ea se relationeaza cu barbatii fie ca tovarasa lor, fie ca un adversar de temut, mai degraba decat ca o sotie sau ca o iubita. Poate de asemenea manifesta mai putina rabdare in cresterea copiilor, de exemplu, sau pentru tot ceea ce presupune o evolutie mai lenta sau mai putin spectaculoasa.

Imaginea mitologica a amazoanei este reprezentata de Pallas Atena.

Inspiratoarea, feminitatea mediatoare – acest tip de feminitate este impregnata de spiritul epocii, de inconstientul colectiv, exprimand pentru ceilalti „ceea ce este in aer”, punand in joc intuitia, empatia, inspiratia. Ea reprezinta aspectul profund subiectiv, intuitiv al femininului, „oracolul” care este deschis catre aspectele subtile si intangibile ale vietii. Imaginea mitologica a feminitatii inspiratoare este reprezentata de Vesta.

Aceste patru laturi ale feminitatii sunt virtuale in orice femeie. Femeia o va pune in joc pe cea care este in primul rand apropiata naturii ei. Incet si treptat, femeia va putea sa afirme in viata ei si o a doua forma a feminitatii.

Daca o femeie pune in joc o singura fateta a feminitatii sale, de exemplu, mama, aceasta poate deveni negativa, actionand exagerat si rigid. Exista femei care isi dedica intreaga existenta maternitatii, fara a valoriza si celelalte aspecte ale feminitatii: capacitatea de a pastra relatia de cuplu, capacitatea de a fi independenta, puternica si de a se afirma profesional, abilitatea de a se conecta la intuitie si a aduce in constiinta lucruri valoroase din inconstient.

Ele pot deveni subjugate de rolul de mama si se pot simti goale, fara sens cand nu mai au pe cine sa ingrijeasca si sa ocroteasca, tot asa cum si amazoanele care sunt doar amazoane se pot axa pe succese personale si profesionale, fara a se implini si printr-o relatie de cuplu armonioasa sau prin experienta atat de frumoasa a maternitatii.

Este important pentru a ne trai feminitatea cat mai complet sa punem in joc treptat, cat mai multe aspecte ale feminitatii, intr-o maniera cat mai nuantata si diferentiata. De obicei, cel mai dificil de dezvoltat este fateta opusa celei primare. De exemplu, daca mama este fateta primara a feminitatii, atunci va fi mai greu de integrat in consttinta amazoana.

In relatia de azi a femeilor cu barbatii, adeseori predomina tema puterii si a controlului (cine e mai puternic in cuplu, cine castiga mai multi bani, cine ia decizii importante etc) si mai putin tema iubirii. Acolo unde exista cu adevarat iubire, nu exista lupta pentru putere si acolo unde femeia si barbatul se lupta in relatia de cuplu, nu exista iubire autentica.

De dorit ar fi sa nu se mai puna accent pe opozitia dintre feminitate si masculinitate, ci pe complementaritate si dezvoltarea specificului fiecaruia, in acelasi mod armonios in care snurul martisorului imbina albul (simbol al masculinitatii) cu rosul (simbol al feminitatii), fara ca vreunul sa predomine.

Femeile au de castigat mult in planul dezvoltarii lor daca isi pastreaza si onoreaza feminitatea innascuta, daca sunt naturale si spontane, constiente de atuurile lor feminine si de tot ceea ce le este specific, daca pot fi complementare masculinitatii si nu in opozitie cu ea.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu
www.epsihoterapie.ro

Tags: casatoria, competitia in cuplu, femeia ca amazoana, femeia ca mama, femeia masculina, femeia puternica, feminitate, intuitia feminina, iubire in cuplu, psihoterapeut cuplu Bucuresti, psihoterapie de cuplu, putere in cuplu, relatia de cuplu, ziua femeii

Martisorul in psihologie si alchimie

Posted by andreea | Filed under Articole, DIVERSE, PSIHOTERAPIA SI MISTERELE EI

Articol publicat in www.avantaje.ro, martie 2010 (http://www.avantaje.ro/Relatii/Psihologie-Relatii/Martisorul-in-psihologie-si-alchimie.html?a=5796/1270618)

Am discutat in articolul anterior despre simbolurile traditionale ale martisorului. Acum vom vedea simbolurile martisorului din punct de vedere al alchimiei si psihologiei.

Martisorul traditional (vezi aici articolul) nu era altceva decat un fir compus din alte doua fire rasucite, culorile initiale fiind albul si negrulsi, mai tarziu, albul si rosul.

Simbolismul culorilor negru, alb si rosu apartinand martisorului poate fi legat de stadiile fundamentale ale operei alchimice: nigredo, albedo si rubedo pe care psiholgul Carl Gustav Jung le-a asociat stadiilor dezvoltarii spirituale si transformarilor prin care trece fiinta umana.

Jung considera ca alchimia este mai mult decat stiinta transformarii metalelor in aur, ea este legata de procesul transformarii fiintei umane.

Astfel, stadiul nigredo care in alchimie corespunde etapei de putrefactio, in psihoterapia analitica coespunde unei stari psihologie de descompunere, de moarte spirituala, de disociere si anulare a constiintei eului asa cum a fost pana atunci.

In aceasta faza a analizei, persoana poate trece prin depresie, dezorientare, dezintegrare, poate trai deriva si debusolarea. Persoana se simte in intuneric, sufera, e separata de cei pe care ii iubeste, incapabila de relationare; se intalneste cu propriii demoni interiori, cu umbra sa. Niger in limba latina inseamna negru, intunecat.

Stadiul albedo care in alchimie reprezinta o actiune asupra albului, o purificare si sublimare a materiei, este comparat de Carl Gustav Jung cu rasaritul soarelui, fiind lumina ce apare dupa intuneric, iluminarea ce succede intunecarii. Negrul reprezinta moartea si albul nasterea. In faza albedo in terapie se lucreaza pentru a se aduce din inconstient atitudini si sentimente despre noi insine, corpurile noastre, sexualitatea noastra, sexul opus; se ajunge astfel la un nivel mai adanc de completitudine a fiintei. Tot in aceasta etapa, o femeie dezvolta o relatie constienta cu propria sa masculinitate interioara (animus), iar un barbat dezvolta o relatie constienta cu propria sa feminitate interioara (anima). Albus in latina inseamna alb, stralucitor.

Stadiul rubedo in alchimie reprezinta stadiul final si inseamna inrosire in limba latina. Rosul nocturn si centripet este culoarea focului central al omului si al pamantului, focul din pantece si din cuptorul (athanorul) alchimistilor in care au loc digestia, coacerea, zamislirea ori regenerarea omului sau a Operei.

Psihologic, dupa ce individul s-a confruntat cu umbra sa in stadiul nigredo, si-a integrat propria masculinitate/feminitate in stadiul albedo, in cea de-a treia faza, rubedo, omul este mult mai capabil sa sustina tensiunea opuselor: bine si rau, masculin si feminin. Este etapa in care eul intra in relatie cu sinele, acel centru al personalitatii, omul intreg ce poate avea un sentiment al „unitatii” si reconcilierii cu viata, care in prezent poate fi acceptata asa cum este, nu asa cum trebuie sa fie. Astfel persoana poate deveni individuata, adica poate deveni cu adevarat si pe deplin ea insasi.

Iata cum simbolistica martisorului se leaga de simbolistica alchimica si de transformarile psihologice ale fiintei.

In psihoterapie, corespunzator etapelor alchimice descrise mai sus, un stil de viata vechi si inadecvat moare si se naste ceva nou si pretios din punct de vedere psihologic. Asa cum martisorul vesteste venirea primaverii, si in cadrul procesului terapeutic se trece de la intuneric la lumina si la viata, de la moartea simbolica a unor parti ale personalitatii la o primavara a sufletului, la renastere, insotita de acceptare, intelepciune, capacitatea de a iubi si a se iubi.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu

www.epsihoterapie.ro

Tags: martisorul in alchimie, martisorul in psihologie, simboluri primavara, simbolurile martisorului

Simbolurile Martisorului

Posted by andreea | Filed under Articole, DIVERSE

Articol publicat in www.avantaje.ro, martie 2010: (http://www.avantaje.ro/Timp-liber/Diverse/Simbolurile-Martisorului.html?a=5910/1267497)

Martisorul traditional nu era altceva decat un fir compus din alte doua fire rasucite, culorile initiale fiind albul si negrul si, mai tarziu, albul si rosul.

Vom analiza in cele ce urmeaza simbolistica complexa a acestor trei culori esentiale: negrul, albul si rosul .

Negrul – este evocarea neantului si haosului, adica a confuziei si dezordinii; negrul inseamna intunericul originilor; el precede creatia, in toate religiile. Negrul este asociat raului si inconstientei si se regaseste in expresii de tipul: a-si face ganduri negre, a i se face negru dinaintea ochilor, un om negru la suflet, etc. Culoarea neagra evoca moartea.Ca imagine a mortii, a pamantului, a mormantului, a mersului prin noapte a misticilor, negrul se leaga si de fagaduinta unei vieti innoite, dupa cum noaptea poarta intr-insa fagaduinta zorilor, iar iarna, pe aceea a primaverii.

Albul – candidus– este culoarea candidatului, adica a celui care isi va schimba conditia (candidatii la functiile publice se imbracau in alb). Este o culoare de trecere, in sensul in care se vorbeste de rituri de trecere: el reprezinta chiar culoarea privilegiata a acestor rituri prin care se infaptuiesc mutatiile fiintei, potrivit schemei clasice a oricarei initieri: moartea si renasterea. Albul este o culoare a initierii.

Albul actioneaza asupra sufletului nostru precum linistea absoluta… Aceasta liniste nu este totuna cu moartea, ea abunda de posibilitati vii… Este un nimic de dinaintea oricarei nasteri, a oricarui inceput. Adesea, noteaza Mircea Eliade, in riturile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii.

Albul este culoarea zorilor, acel moment de vid total dintre noapte si zi cand lumea visului acopera orice realitate. Cei care se indreapta spre impartasanie poarta un vestmant alb, la fel si logodnica ce merge la ceremonia casatoriei. Se spune rochie de mireasa, dar de fapt este vorba de rochia celei care merge spre casatorie: odata implinita, albul va lasa loc rosului.

Ziua urmeaza noptii, albul este al luminii diurne, solare, pozitive si masculine. Albul este un atribut al celui care se ridica, care renaste, care a izbandit intr-o incercare. Albul este culoarea esentiala a intelepciunii, purtand in sine chemarea umana catre progres. Fiind solar, albul devine simbolul constiintei diurne desavarsite.

Rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forta, puterea si stralucirea lui. Rosul este culoarea focului si a sangelui, culoarea vietii.

Acest rosu eminamente sacru si secret este misterul vietii, culoarea sufletului, a libidoului, a inimii.

Rosul diurn, viu, solar, centrifug indemna la actiune; el este imaginea inflacararii si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, bogatiei, a Erosului liber si triumfator. In Africa neagra, cu o vopsea rosie speciala se ung pe trup si pe fata femeile si fetele in ajunul casatoriei sau dupa ce li se naste primul copil. Exista traditii care, din Rusia pana in China si Japonia, asociaza culoarea rosie cu toate serbarile populare prijeluite de venirea primaverii, de casatorie si de nastere; adeseori, despre un baiat sau o fata se spune sunt rosii, intelegandu-se prin aceasta ca sunt frumosi.

Rosul si albul sunt cele doua culori consacrate ale lui Iehova, ca Dumnezeu al dragostei si al intelepciunii.

In extremul Orient, rosul evoca in general tot caldura, intensitatea, actiunea, pasiunea. In Japonia, culoarea rosie (aka) este purtata aproape exclusiv de catre femei. Copiii manifesta cu totii o puternica atractie fata de culoarea rosie. Rosul este culoarea vietii, ca si a nemuririi.

Albul si rosul ce se gasesc in prezent in snurul martisorului reprezinta o impletire stransa a unor simboluri opuse: masculin si feminin, iarna si primavara, moarte si renastere. Se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care este impletit in culorile alb-rosu, este si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba, la primavara clocotind de viata ca focul si singele .

Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel, in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumate, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Astfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii, ca o permanenta miscare a materiei.

Traditional, martisorul am vazut ca nu era altceva decat un fir compus din alte doua fire rasucite, culorile initiale fiind albul si negrul si, mai tarziu, albul si rosul. Adesea, de acest fir impletit se agata o moneda gaurita de argint, aur sau arama, in acest chip martisorul fiind pus de parinti copiilor spre a fi aparati de bolile pe care le aduce primavara.

Asadar, martisorul a fost initial o amuleta, un talisman, puterea lui regasindu-se mai ales in firele rasucite, care, se crede, aparau de duhurile rele, stramosii nostri crezand cu tarie in protectia oferita de firele impletite si de noduri; pe de alta parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna si vara ingemanate.

Intr-un studiu dedicat martisorului, George Cosbuc afirma ca acesta este simbolul soarelui primaverii, al carui chip seamana, in credinta populara, cu un ban de argint. Sigur ca nu banul ca atare, ci rotundul de argint pur, alb, este asociat soarelui.

In ultimele secole, martisorul a fost purtat de fetele mari si nevestele tinere pentru a fi sanatoase si curate ca argintul, albe si rumene ca florile si pentru a nu le parli soarele de primavara. Insa, pe vremuri, martisorul era pus la baieti la incheieturile mainilor si picioarelor, iar la fetite si fetele mari la gat. Obiceiul cerea ca martisorul sa fie pus de mame inainte de rasaritul soarelui sau macar o data cu inrosirea lui. Era purtat obligatoriu cel putin noua zile sau pana la aparitia pe cer a lunii pline sau pana la inflorirea unor pomi sau, cel mai tarziu, pana la Rusalii.

La scoatere, firele impletite ale snurului martisorului erau puse pe ramurile inflorite ale unui copac. Se credea ca aceasta va aduce belsug in casele oamenilor. Se zicea ca daca cineva isi pune o dorinta in timp ce atarna martisorul de pom, aceasta se va implini numaidecat. Oricum, martisorul, in opinia tuturor, aducea noroc celui care il purta cu demnitate.

Intalnita in sud-estul Europei, sarbatoarea are ca punct de plecare stravechi practici rituale, facand parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmarea innoirea anului primavara.

Obiceiul martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a timpului si anului, primavara, la nasterea si moartea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului.

Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de martisor, el ramine ca o intrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul ramine, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritatii sufletesti. A darui un martisor poate insemna si a darui o farima de soare.

Martisoarele din zilele noastre sunt confectionate manual sau sunt procurate din magazine, fiind compuse tot din doua fire alb-rosii, impletite din matase, la care se agata mici pandantive artizanale, care ar simboliza norocul, sanatatea, iubirea etc, obiceiul pierzandu-si mult din semnificatiile initiale.

Martisorul este intai de toate un simbol, pe care il daruim persoanelor iubite, incercand sa alegem ceva care sa se potriveasca personalitatii acestora, care sa le faca sa zambeasca, sa le faca placere. Este mai mult decat un obiect, este placerea de a darui si de a primi afectiune si astfel ne imbogatim sufleteste.

Primind un martisor, primim de fapt un simbol, primim primavara in sufletele noastre, caldura si dragostea de viata.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu
www.epsihoterapie.ro

Tags: albul martisorului, rosul martisorului, simbolistica martisorului, simbolistica primaverii

Ce importanta are dezvoltarea propriei personalitati

Posted by andreea | Filed under Articole, DEZVOLTARE PERSONALA SI AUTOCUNOASTERE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat pe site-ul www.avantaje.ro, august 2009 (http://www.avantaje.ro/articol/ce-importanta-are-dezvoltarea-propriei-personalitati-930274 )

Cum putem trai fiind noi insine, fara sa ne tradam adevarata natura? Cum putem ramane autentici, cand de mici parintii, scoala, apoi societatea ne cer sau ne impun diverse comportamente, ne dau modele ce adeseori nu ni se potrivesc?

Cum putem fi sau deveni noi insine cu adevarat, ramanand in contact cu ceilalti oameni, fara sa ne izolam sau sa devenim agresivi?

Cum sa facem sa ne simtim bine in propria piele, exact asa cum suntem, sa ne acceptam cu iubire, atat cu toate posibilitatile noastre, cat si cu dificultatile pe care le avem?

Sunt doar cateva intrebari existentiale pe care multi dintre noi si le pun si la care nu intotdeauna raspunsurile sunt asa de usor de gasit.

Ce este de fapt individuatia?
Scopul procesului de individuatie (importanta dezvoltarii propriei personalitati) este de a deveni ceea ce suntem cu adevarat fiecare dintre noi . Individuatia este procesul prin care o persoana devine ea insasi, intreaga, autonoma si distincta de alte persoane sau de psihologia colectiva, desi ramane in relatie cu acestea.

C.G. Jung este primul care vorbeste in psihologie despre sensul unic si importanta vietii umane individuale. In lucrarea sa „Tipuri psihologice”, C.G. Jung afirma ca scopul procesului de individuatie este dezvoltarea personalitatii.

Marie Louise von Franz, terapeut jungian compara individuatia cu un proces de crestere psihica lenta, dat de natura, proces simbolizat adesea de inconstient prin imaginea unui copac a carui crestere lenta urmeaza un patern individual. O personalitate mai inteleapta, mai matura devine vizibila si de asemenea tangibila pentru cei din jur.

Care este scopul individuatiei?
Scopul procesului de individuatie este de a deveni ceea ce suntem cu adevarat fiecare dintre noi.

Individuatia este un concept central in psihologia jungiana si se refera la procesul prin care persoana, in viata reala, incearca constient sa inteleaga si sa dezvolte potentialitati innascute ale psihicului sau, in beneficiul totalitatii, completitudinii psihice.

Poate fi posibila individuatia fara a te intalni cu „umbra” ta?
Procesul de individuatie e descris uneori ca o calatorie psihologica; el poate fi un drum intortocheat si alunecos. In aceasta calatorie, calatorul trebuie sa se intalneasca mai intai cu umbra lui si sa invete sa traiasca cu aceasta formidabila si adesea terifianta latura a sa: nu exista totalitate fara recunoasterea partilor opuse.

Umbra, asa cum o defineste C.G. Jung este „ceea ce un individ nu vrea sa fie”. Umbra include toate trasaturile neplacute pe care individul vrea sa le ascunda, ca latura inferioara, primitiva si lipsita de valoare, ca latura intunecata a omului.

A fi intreg inseamna a te gasi reconciliat cu acele laturi ale personalitatii care nu au fost luate in seama; acestea sunt adesea, laturile inferioare ale personalitatii, ce tin de umbra personala.

Dezvoltarea personala ma izoleaza cumva de ceilalti oameni?
O persoana aflata pe calea individuarii sau a dezvoltarii personale are sentimentul de a fi in legatura cu toate fiintele umane si in acelasi timp sentimente de angajament fata de anumiti indivizi distincti (cum ar fi prietenie, dragoste,compasiune, etc.).

Esential este faptul ca individuatia nu izoleaza individul de lume, ci aduce lumea in individ. Nimeni nu poate relationa cu altul atata vreme cat nu este in relatie cu sine insusi… Omului care nu relationeaza ii lipseste intregirea, pentru ca o poate atinge doar prin suflet si sufletul nu poate exista fara cealalta parte a sa pe care o gaseste intotdeauna intr-un „tu”.

Psihoterapia si casatoria sunt exemple specifice pentru tipul de cadru interpersonal ce declanseaza procesul individuatiei. Amandoua cer devotament si constituie niste calatorii dificile.

In ce situatii individuatia si dezvoltarea personalitatii pot fi blocate?
Individuatia poate fi blocata de exemplu, atunci cand persona, din diverse motive posibile, s-a oprit la un stadiu anterior de dezvoltare psihica: persoana este adulta dar se comporta ca un adolescent sau copilul regreseaza la stadii de copil mai mic decat varsta sa reala.

Ea mai poate fi blocata si atunci cand are loc identificarea cu un rol social sau colectiv, cu persona sau masca. De exemplu cineva joaca un rol profesional, manager sa spunem si se identifica atat de puternic cu acesta, incat nu mai ramane loc si pentru dezvoltarea personala, pentru suflet sau pentru relatii. Sau, altcineva este profesor si poarta o masca de severitate si autoritate la scoala, dar s-a supraidentificat cu masca sa, uita sa si-o scoata in fata copiilor sai sau a prietenilor si are loc o rigidizare sau unilateralitate a personalitatii.

Individuatia si dezvoltarea personalitatii sunt grav primejduite cand la varste fragede (copilaria mica de exemplu) nu a existat suportul emotional, dragostea si acceptarea din partea celor care s-au ocupat de cresterea copiilor. Copiii, daca au fost respinsi, abuzati emotional sau fizic (pedepse corporale) au trait sentimente puternice de neajutorare, tristete, furie, abandon si din pacate s-au indepartat de centrul lor, de sinele lor autentic si de la procesul natural de individuatie (comparat mai sus cu cresterea lenta a unui copac).

Ce inseamna falsificarea tipului psihologic?
Tot in copilarie se poate intalni falsificarea tipului psihologic. Copilul are un temperament innascut si un anumit tip psihologic: de exemplu este introvertit si are dezvoltata ca functie psihologica principala afectivitatea. Parintii sau cadrele didactice il pot forta sa devina cu orice pret alt tip psihologic, care lor li se pare mai bun: tipul gandire, bazat pe logica, intelect si extravertit, de exemplu.

Cand copilul este presat sa adopte comportamente ce nu se potrivesc naturii sale interioare si innascute, poate avea loc falsificarea tipului psihologic si atunci va functiona folosind psihologic functii ce nu i se potrivesc si se va indeparta astfel de individuatie sau de la realizarea potentialului sau nativ. Va functiona cu un efort si niste costuri mult mai mari decat daca si-ar folosi tipul psihologic innascut.

In ce fel ma poate ajuta psihoterapia sa ma dezvolt personal, sa ma individuez?
Psihoterapia are doua mari scopuri:

vindecarea persoanei de suferinta nevrotica sau psihotica, ceea ce fac majoritatea scolilor terapeutice
ghidarea procesului de individuatie, drumul spre sensul profund si individual al vietii, realizarea de sine in viziunea jungiana

Cu alte cuvinte, pot alege sa vin la psihoterapie nu doar cand ma simt foarte rau (trist, speriat, furios, cu diverse probleme sufletesti sau de relatie) si imi doresc sa ma vindec, ci pot alege sa vin pur si simplu atunci cand nu am probleme grave sau presante, ci doresc sa ma cunosc, sa ma dezvolt personal, sa imi descopar potentialitatile profunde si sa le dau curs in viata mea, sa descopar alaturi de terapeut care este scopul profund al vietii mele.

Psihoterapia are meritul ca poate facilita si sprijini procesul individuatiei. Sau poate repune individul pe fagasul sau natural.

Terapia vazuta ca sprijin al individuatiei si al dezvoltarii personalitatii ne poate ajuta sa devenim cu adevarat noi insine, fiinte unice, autonome, detasate de complexele parentale, de standardele colective, de normele si asteptarile sociale.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta-Petrescu
www.epsihoterapie.ro

Tags: a te simti bine in pielea ta, autocunoastere, cabinet psihologie Bucuresti, cum ma poate ajuta psihoterapia, dezvoltarea personalitatii, eliberarea de complexe, individuatia, psihoterapeut Bucuresti, sa fim noi insine, sa joci un rol, sa ne acceptam cu iubire, sa porti o masca, temperament extravertit, temperament intovertit, tipuri psihologice

Terapia prin esarfe

Posted by andreea | Filed under Articole, PSIHOTERAPIA SI MISTERELE EI

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro , iulie 2009(http://www.eva.ro/psihologie/autocunoastere/terapia-prin-esarfe-articol-14234.html?pagina=1)

Jacques Salome este o personalitate complexa si fascinanta, are 74 de ani, 5 copii, este unul dintre cei mai prolifici autori contemporani, cu peste 50 de carti in domeniul dezvoltarii personale si al relatiilor interumane, fondator al metodei E.S.P.E.R.E (Energie Specifica Pentru o Ecologie Relationala Esentiala), posesor al Ordinul National de Merit in grad de Ofiter (Franta) pentru contributia sa privind dezvoltarea unei comunicari relationale nonviolente in scoala si in familie

Jacques Salome si-a dedicat viata promovarii comunicarii relationale, astfel incat oamenii sa poata ajunge sa nu isi mai maltrateze viata, ci sa invete sa si-o onoreze, sa o respecte si sa o hraneasca, reusind astfel sa aiba relatii sanatoase si pline de sens si cu cei din jur.

Ceea ce m-a marcat fundamental in intalnirea cu Jacques Salome, in cadrul workshopului „Curajul de a fi tu insuti” a fost nu atat ceea ce acesta transmitea publicului la nivel conceptual (cum sa ai curajul sa fii tu insuti si sa nu te mai lasi definit de ceilalti), ci personalitatea sa carismatica, vie, forta si vitalitatea unui om de 74 ani, relatia vie pe care o stabilea cu fiecare participant din public.

„Cuvintele nu sunt suficiente pentru a hrani o relatie…”

Mesajele sale sunt extraordinar de puternice pentru ca se adreseaza inimii, nu doar mintii si astfel poate produce transformari, atingandu-i emotional pe participanti.

Jacques Salome este un om zambitor, cald, vital, plin de afectiune si cu mult umor, care aduce foarte multe exemple din viata sa personala (legate de el,sotia lui, copiii sai, prieteni, etc) prin care se apropie de public.

In workshop, Jacques Salome chiar afirma: „Eu, acum, aici incerc sa vorbesc fiecaruia dintre voi. Eu nu vorbesc tuturor, ci incerc sa ma adresez fiecaruia dintre voi si fac asta vizualizand cuvintele care imi ies din gura si ajung la fiecare dintre voi”.

Jacques Salome afirma ca „pentru a comunica, cuvintele sunt intr-adevar necesare. Cuvintele nu sunt insa si suficiente pentru a hrani o relatie. Pentru aceasta este important sa practicam vizualizarea”.

Vizualizarea presupune sa alegem niste obiecte simbolice si sa le aratam altora sau noua insine ce ni se intampla, mai mult decat prin simple cuvinte. Daca intre doua persoane exista o relatie, Jacques Salome simbolizeaza aceasta cu ajutorul unei esarfe, iar fiecare dintre cei doi tine in mana un capat al esarfei.

Este important sa intelegem ca fiecare dintre noi este responsabil la capatul sau de relatie, iar oamenii cheltuiesc in general enorm de multa energie pentru a schimba capatul celuilalt de relatie.

De exemplu, o sotie are de ani de zile un sot alcoolic. Sotia isi cheltuieste energia incercand sa il faca pe sotul sau sa nu mai bea. Sa actioneze la capatul ei de relatie ar insemna sa se respecte si sa ii spuna: „Imi pare rau, dar relatia ce mi-o propui nu este buna pentru mine.”

Sau un exemplu din sfera relatiei profesionale: daca ii cer sefului meu ceva important pentru mine si acesta imi spune „nu”, in loc sa ma simt nefericit, frustrat si sa imi acuz seful ca este rau, pot alege sa fiu responsabil de doua lucruri.

Aleg sa fiu responsabil in primul rand de cererea mea, care nu dispare, chiar daca seful imi spune nu si atunci aleg un obiect care sa simbolizeze cererea mea si am grija in continuare de ea. In al doilea rand, sunt responsabil de frustrarea mea, in loc sa il fac responsabil pe celalalt de frustrarea mea.

Atunci cand cel din fata noastra (sef, sot, prieten, etc.) nu vrea sa ne indeplineasca o dorinta, e important ca noi sa invatam sa ne respectam dorinta ce ne apartine si sa avem grija de ea in continuare prin demersuri simbolice, scazand astfel riscul producerii unor somatizari, boli.

Daca prietena mea m-a parasit pentru un alt baiat si eu inca o mai iubesc, e important sa am grija de nevoia mea de a o iubi si sa fac ceva in acest sens, plantand de pilda un pom pe care il ud si il ingrijesc, pana ce alta iubire se va naste in mine sau nu.

„Suntem responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla”

Restituirea este un alt demers simbolic prin care ii dau inapoi celuilalt printr-un obiect simbolic violenta sau durerea ce mi-a produs-o gestul sau. In cazul de fata, ii dau prietenei un obiect si ii spun: „Iti dau inapoi prin acest obiect toata violenta si suferinta ce mi-a produs-o faptul ca tu m-ai parasit”.

In timp ce noi nu suntem responsabili de tot ceea ce ni se intampla, suntem insa „responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla”. Si aceasta este valabil pe toate planurile vietii (viata de cuplu, profesionala, sociala, etc.).

Jacques Salome spune cu mult umor: „Asa cum spunea bunica mea, constientizarea este necesara, dar nu si suficienta. Daca am constientizat ca am pana la cauciucul din spate, nu e suficient, el nu se umfla singur la loc, ci e necesar sa fac ceva pentru a rezolva asta”.

In intalnirile lui Jacques Salome cu publicul, in cadrul workshopurilor, el foloseste vizualizarea invitand persoane din public sa simbolizeze ceea ce el vrea sa transmita ca si idei, concepte. De exemplu, „aceasta este mama, acesta este tatal, acesta e copilul, aceasta e relatia mamei cu copilul, aceasta este relatia sotiei cu sotul ei, etc.)”. In fiecare relatie cei doi au o esarfa pe care o tin in mana, fiecare de capatul sau.

Nu putem sa facem ceva la capatul celuilalt de relatie sau in locul celuilalt. Important e sa ne asumam riscul sa facem ceva pentru propriul nostru capat de relatie. Atunci cand nu actionam la capatul nostru de relatie, suntem responsabili pentru asta si pentru ca alegem sa ramanem intr-o relatie care ne face rau.

Sau o persoana din public aduce o problema concreta de viata (dependenta de tigari, cum sa spunem nu, ce facem cand suntem inselati de partener, etc), iar ea este invitata pe scena de Jacques Salome si de asemenea este rugata sa aleaga din public persoane care sa simbolizeze parti din problema adusa (de exemplu: alege pe cineva care sa il reprezinte pe tatal tau, pe sotul tau, dragostea tatalui tau pentru tine, dragostea ta pentru tatal tau, dragostea sotului tau pentru tine,tigarea, dependenta ta de alcool, etc).

Demersul terapeutic devine astfel extrem de viu si de personalizat, iar publicul este activ, implicat, interesat sa isi constientizeze problemele personale. Metoda vizualizarii este valoroasa intrucat activeaza si emisfera dreapta, a intuitiei si a intelegerii fara cuvinte.

Curajul de a fi tu insuti presupune: sa inveti sa te iubesti pe tine insuti, tratandu-te cu bunavointa si respect; sa nu te mai lasi definit de ceilalti si sa inveti sa spui nu; sa inveti sa fii responsabil de ceea ce faci cu ceea ce ti se intampla in orice situatie; sa ramai fidel tie insuti mai presus decat a le ramane fidel celorlalti.

In cadrul workshopului, Jacques Salome ne arata cum putem dezvolta curajul de a fi noi insine in situatii de viata extrem de diferite: in relatiile profesionale, in relatiile de cuplu, in relatiile parinti-copii, in cazul dependentelor, problemelor psihosomatice, in cazul durerii si pierderilor (despartire, moarte), etc.

Totodata el afirma: „In timpul atelierului, nu o sa va propun neaparat raspunsuri la problemele voastre, ci cai de urmat, posibilitati ce le puteti pune in practica sau nu”.

Salome vorbeste despre lucruri dificile si delicate intr-un limbaj atractiv, facil, metaforic, plin de miez, ce iti merge direct la inima. El ne vorbeste despre experientele sale de viata atat de pretioase.

Cu umorul, caldura si intelepciunea sa, Jacques Salome ne-a marturisit in acest atelier despre curajul de a fi tu insuti: „Eu m-am nascut la 35 de ani. Pana atunci, timp de 35 de ani mi-am maltratat viata. La 35 de ani am luat hotararea sa am grija de viata mea. Acum am 74 de ani si niciodata nu am fost atat de tanar datorita acestei hotarari. Viata mea va imbatrani si ea, dar sper ca va ramane vie. Bunica mea spunea ca este mai bine sa mori viu decat sa fii deja mort”.

Articol realizat de Psihoterapeut Andreea Raduta

Tags: cabinet psihoterapie Bucuresti, cum sa ai grija de tine, cum sa te iubesti pe tine insuti, curajul de a fi tu insuti, indeplinirea dorintelor, Jacques Salome, psihoterapeut Bucuresti, responsabilitatea in relatii

Cresterea copiilor: echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui limite

Posted by andreea | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat pe site-ul www.avantaje.ro, iunie 2009 ( http://www.avantaje.ro/articol/cresterea-copiilor-un-echilibru-delicat-843262)

Cresterea copiilor este un echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui limite. Cum sa ne crestem copiii bine, este o intrebare pe care si-o pun adesea parintii. Oare petrec destul timp cu copilul meu? Oare ii daruiesc suficienta iubire copilului meu ? Stiu cum sa ii arat iubirea ce i-o port? Nu cumva il rasfat prea mult? Sau dimpotriva, sunt prea sever cu acesta? Daca aleg sa il pedepsesc, cum pot face asta fara sa il ranesc?

Stiu oare sa imi ascult cu adevarat copilul? Sunt eu capabil sa inteleg nevoile cele mai profunde ale copilului meu? Pot sa comunic nestanjenit cu el? Ce pot sa ii spun si ce nu pot sa ii spun in functie de ce varsta are? Cum sa procedez cand apare si al doilea copil, cum sa le daruiesc iubirea amandurora, fara ca unul dintre ei sa aiba de suferit?

Iata doar cateva dintre intrebarile si framantarile parintilor. Este cazul fericit, cel al parintilor care incearca sa isi creasca copiii cu iubire, dar si cu responsabilitate. Exista si parinti abuzivi, care le fac rau copiilor lor pe diverse planuri (emotional, fizic, mental) si care considera ca au dreptate, ca stiu cum sa creasca un copil si astfel maltrateaza viata pe care i-au dat-o acestuia .
Mama stie mai bine, sau tata are dreptate?
Este frumos, dar si dificil sa fii parinte, mai ales ca nu exista nici o scoala care sa ne invete cum sa fim parinti buni si cum sa ne iubim copiii pentru a ajuta ca viata pe care le-am dat-o sa creasca in ei si sa infloreasca. Frecvent, intr-o familie, mama si tata au pozitii si atitudini foarte diferite fata de copii. De fapt, este important ca parintii sa fie de acord unul cu celalalt, sa aiba o atitudine unitara si nu unul sa ii ceara copilului ceva si celalalt exact opusul. Armonia care exista sau nu intr-o relatie de cuplu se va reflecta si in modul in care sunt crescuti copiii pe care acel cuplu ii are.

Este vital sa intelegem ca parinti ca rolul mamei se impleteste strans cu rolul tatalui si ca fiecare dintre ei aduce ceva esential si indispensabil in relatia cu copilul lor.
Mama, datatoare de viata
Mama aduce iubirea cu componenta sa de blandete, intelegere, mangaiere, tandrete, continere a starilor emotionale ale copilului, protectie, iar tatal vine cu iubirea cu componenta sa de fermitate, el pune limite, responsabilizeaza, clarifica si da sens actiunilor copilului.

Initial, mama este cea care ii da viata copilului, apoi il hraneste, il ingrijeste, il tine in brate, il saruta, il alina, ii vegheaza somnul, ii implineste dorintele fizice si emotionale. O mama suficient de buna, de iubitoare si de hranitoare, care empatizeaza cu copilul, il va ajuta pe copil si pe viitorul adult sa se simta iubit, protejat, in siguranta, sa nu vada lumea ca un loc rau si infricosator, il va ajuta sa aiba incredere in el, in viata si in oameni.
Cand mama greseste…
Rolul mamei poate fi uneori denaturat, atunci cand este prea protectiva sau cand isi respinge copilul. O mama prea protectiva isi va impiedica copilul sa devina autonom si independent (mai ales fiica), va dori sa aiba mereu nevoie de ea si il va infantiliza. Mama care respinge copilul sau care il abandoneaza (fie si temporar) il impinge pe acesta sa devina independent mult prea rapid si prea brusc, sa isi caute afectiunea si sprijinul matern in alta parte.

Si taticii sunt importanti!
Dar a ramane prea mult si prea profund legat de mama, a trai in simbioza cu mama poate deveni periculos pentru eul copilului care are nevoie sa se dezvolte, sa se defineasca ca fiinta separata, de sine statatoare, unica. In timp ce in trecut rolul tatalui era neglijat, femeile stateau acasa cu copiii si se ocupau de cresterea si educarea lor, astazi taticii au un rol important si indiscutabil.

Tatal este cel care ajuta psihicul individual al copilului(inca de la 6 luni) sa iasa din simbioza cu mama si sa isi dezvolte o identitate separata, distincta de cea a mamei. Copiii lipsiti de tata (din cauza divortului, separarii sau mortii), dezvolta ceea ce psihanalistul James Herzig numeste „foame paternala” si pot avea mai tarziu probleme in rolul de parinte, in relatiile fiului cu alte femei de exemplu, probleme de agresivitate si afirmare personala.

Un tata prezent fizic in familie, dar care nu se implica deloc in relatia cu copiii sai poate trezi aceeasi „foame paternala” si aceleasi viitoare probleme ca si cele enumerate mai sus.

Tata de baiat, tata de fata…
Tatal unui baiat isi ajuta fiul sa se desprinda de mama sa si sa devina barbat, hranindu-i masculinitatea sa, curajul, capacitatea de a se defini singur si de a lua decizii si a actiona pe cont propriu. O relatie buna tata-fiu poate asigura succesul copilului devenit barbat intr-o relatie de cuplu, de exemplu. Constient sau inconstient, fiul va aduce in relatia cu viitoarea sa sotie modelul tatalui. Daca tatal devalorizeaza sau dispretuieste femeile si feminitatea, de exemplu, din pacate si fiul va fi tentat sa puna mai tarziu in joc aceste atitudini care s-au imprimat profund mai ales in inconstientul sau.

Tatal unei fete o ajuta pe aceasta sa isi dezvolte feminitatea, sa se defineasca ca fiind diferita de mama sa. Daca fetita a primit iubire si apreciere in relatia cu taticul ei, va avea incredere in ea si in feminitatea ei, iar cand va deveni femeie va avea sansa sa aiba o relatie de cuplu sanatoasa. Stim prea bine ca de multe ori, o sotie care se lasa abuzata (verbal sau fizic sau emotional) de sotul sau a avut din pacate un tata dur, abuziv sau absent in copilaria sa.

Suntem doar parinti sau mai mult de atat?
Suntem doar parinti si asta reprezinta pentru noi implinirea sau stim sa avem grija si de noi ca indivizi si de viata noastra? Stim sa ne traim si propria viata, cu suisuri si caderi, cu lumina si cateodata umbra, sau vrem sa traim viata copiilor nostri? Este o adevarata provocare sa reusim sa avem grija si respect fata de viata noastra, sa ne dezvoltam personal, sa ne pastram profesia, prietenii, pasiunile si in acelasi timp sa ne crestem si copiii armonios. Astfel vom putea evita sa le reprosam copiilor mai tarziu ca am facut sacrificii pentru ei si ca viata noastra nu si-a mai urmat cursul personal si vom pastra o relatie vie atat cu noi insine, cat si cu copii nostri.

Articol realizat de psihoterapeut Andreea Raduta

Tags: al doilea copil, comunicarea cu copilul, copilul independent, cresterea copiilor, cum sa pui limite, dragostea pentru copil, gelozie fata de frate sau sora, mama care abandoneaza copilul, mama prea protectiva, nevoile copilului, pedepsirea copilului, rasfatarea copilului, relatia parinti-copii, rolul de mama, rolul de tata, tata absent, taticii sunt importanti, timpul petrecut cu copilul

Dependenta de internet

Posted by adminalx | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat in revista E-Finance, martie 2005

dependenta1

Internetul se elibereaza fara prescriptie medicala, dar, „injectat” in cantitati mari, creeaza dependenta. Ar trebui sa stiti acest lucru, dragi parinti, si sa actionati in consecinta. Dependenta de internet, problema mai putin cunoscuta la noi, afecteaza cel mai mult copiii si adolescentii, putand chiar, in cazuri extreme, sa le influenteze negativ viitorul.

Pe cine pandeste pericolul dependentei de internet?

In medie, cele mai expuse persoane sunt minorii din invatamantul primar sau gimnazial. Cei dependenti de internet se caracterizeaza printr-o stima de sine destul de redusa si sunt labili afectiv, adica schimbatori. Sunt usor agresivi si nu comunica in mod real cu cei din jur. De multe ori nu au prieteni adevarati, primand gasca care are aceleasi preocupari. Acesti tineri nu au performante sau motivatii intr-un domeniu anume, nu au interese foarte clare si de aceea isi pierd timpul pe internet. Totodata, se simt foarte singuri, vor sa testeze tot ce e nou si nu prea diferentiaza intre real si virtual, sunt genul de oameni care se agata de iluzii. Afectiv, au un sentiment de „vid interior”- e vorba de ceva gol dinauntru care trebuie umplut cu altceva- si atunci apeleaza la internet.

Ce caracteristici are mediul socio-familial al celor dependenti de internet?

Persoanele dependente de internet provin in mare parte din medii socio-familiale cu probleme: familii dezorganizate, parinte unic, unul dintre parinti alcoolic sau familii sarace (chiar si foarte bogate) unde din pacate nu exista comunicare intre parinti si copii. Din diverse motive, parintii nu le acorda timp copiilor lor, nu discuta si nu ii asculta pe acestia, nu le ofera suport afectiv si nici modele pozitive de comportament la care sa se raporteze. De multe ori, copiii nu sunt supravegheati, parintii lor nu stiu pe unde umbla si ce fac; de aici si distanta si lipsa de dialog ce exista intre ei.

Care ar fi mecanismul psihologic al dependentei de internet?

Jocurile pe internet sau programele de chat dezvolta in randul adolescentilor cresterea autostimei, a sentimntului de importanta si de putere personala. De multe ori, prin salile de internet se aud exclamatii precum: „ Te-am omorat!” sau „ Am castigat cursa”. Jocurile si internetul le dau acestora sentimentul ca traiesc din plin si ca isi asuma riscuri ca protagonisti, pe cand, in realitate, acesti tineri se simt marginalizati. Accesarea frecventa a internetului provoaca un sentiment de libertate si de implinire, da iluzia unui rol principal. Internetistii simt ca in cyberspatiu pot sa faca ce vor si ca pot incalca regulile fara sa fie prinsi. Pentru ei, internetul este o hrana care umple un gol, dar numai temporar. A doua zi simt nevoia sa o ia de la capat si astfel ia nastere dependenta.

Exista riscuri ale dependentei de internet?

Preocuparea obsesiva pentru internet poate sa duca la probleme in plan familial, social sau la probleme cu autoritatile. Spre exemplu, cand am lucrat pe postul de psiholog intr-un liceu, m-am confruntat cu un astfel de caz: un elev hacker a spart niste conturi bancare. „Norocul” lui a fost ca, fiind minor, nu a putut fi condamnat.

dependenta2

Tags: cabinet psihologie Bucuresti, dependenta de internet, familii dezorganizate, jocurile pe internet, lipsa comunicarii cu copiii, lipsa comunicarii parinti-copii, minorii si internetul, parintii nu au timp pentru copii, psihoterapeut copii Bucuresti

Romantismul şi relaţiile de lungă durată – compatibile?

Posted by adminalx | Filed under Articole, Psihologie si psihoterapie, RELATIA DE CUPLU

969164l

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro, aprilie 2009(http://www.eva.ro/dragoste/relatii/romantismul-si-relatiile-de-lunga-durata-compatibile-articol-13260.html?pagina=1)

Simti ca romantismul a disparut din relatia ta sau ca iubirea voastra isi pierde din intensitate? Cercetatorii afirma ca romantismul se poate pastra chiar si in relatiile de lunga durata, ducand la o viata de cuplu sanatoasa si mult mai fericita.

Aceasta este concluzia la care au ajuns cercetatorii Universitatii Stony Brook din New York, in urma analizarii a 25 de studii pe marginea relatiilor de scurta si lunga durata. Specialistii au urmarit sa descopere in ce masura dragostea romantica duce la un nivel mai crescut al satisfactiei personale si de cuplu. Pentru a putea determina acest lucru, cercetatorii au clasificat relatiile din fiecare studiu in parte drept romantice, pasionale si bazate pe prietenie, etichetandu-le apoi in functie de durata lor.

Romantismul duce la o viata de cuplu implinita

In urma studiului, s-a descoperit faptul ca persoanele care traiesc o viata de cuplu romantica se simt implinite, atat in relatiile de lunga, cat si de scurta durata, spre deosebire de persoanele a caror relatie de cuplu este bazata pe prietenie. De asemenea, s-a constatat ca dragostea pasionala nu reuseste sa sustina relatiile pe termen lung, dar „hraneste” din plin relatiile de scurta durata, ducand la un nivel ridicat al satisfactiei personale si de cuplu.

Bianca P. Acevedo, doctor in filosofie si initiatoarea studiului, a declarat: „Multa lume considera ca dragostea romantica este acelasi lucru cu dragostea pasionala. Nu este. Dragostea romantica are intensitatea, angajamentul si atractia sexuala pe care le are si dragostea pasionala, mai putin componenta obsesiva. Iubirea pasionala sau obsesiva include sentimente de nesiguranta si anxietate. Acest tip de iubire ‘hraneste’ relatiile de scurta durata, insa nu si pe cele de lunga durata”.

Sentimentul ca partenerul tau este alaturi de tine, faptul ca ai incredere in el si stii ca este mereu alaturi de tine faciliteaza si intretin dragostea romantica, mentioneaza Acevedo. Specialistul a afirmat ca „in general, sentimentele de nesiguranta sunt asociate cu un nivel scazut al satisfactiei si, in unele cazuri, pot genera conflicte in relatia de cuplu. Acest lucru poate duce la iubirea pasionala”.

Potrivit cercetatorilor care au realizat acest studiu, relatia de cuplu bazata pe prietenie nu este idealul spre care ar trebui sa tindem, desi cele mai multe cupluri considera ca aceasta este evolutia fireasca a unei relatii implinite.

Doctorul in filosofie a precizat: „Cuplurile ar trebui sa se lupte pentru dragoste, din toate puterile. Iar cuplurile care au fost impreuna pentru foarte mult timp si doresc sa isi redobandeasca romantismul, ar trebui sa stie ca acesta este un tel care poate fi atins, dar care, asa cum se intampla cu majoritatea lucrurilor bune in viata, necesita foarte multa energie si devotament”.

Comunicarea si intelegerea, esentiale in cuplu

Psihoterapeutul Andreea Raduta considera insa ca iubirea este unica pentru fiecare cuplu in parte si este dificil ca aceasta sa fie etichetata: „Iubirea dintre doi oameni este un sentiment puternic si viu, si, tocmai pentru ca este vie, se transforma, putand sa se adanceasca si sa se imbogateasca, in timp, sau, dimpotriva, sa dispara. Iubirea romantica, pasionala sau bazata pe prietenie sunt doar niste concepte si nu pot cuprinde tot ceea ce traiesc, in mod real si autentic, doi oameni care se iubesc sau s-au iubit candva”.

Specialistul a continuat, precizand ca iubirea poate suferi transformari de-a lungul timpului: „De la dragostea de inceput, cand cei doi plutesc, sunt fericiti si indragostiti si isi idealizeaza partenerul sau partenera, la o dragoste matura, bazata pe iubirea partenerului, asa cum este el, de fapt, si nu asa cum ni-l dorim sau imaginam noi.

Aceasta confruntare dintre imaginea idealizata a partenerului si imaginea sa reala produce, de obicei, multa suferinta si unele cupluri chiar ajung sa se desparta in urma acestei confruntari. Cuplurile armonioase sunt cele in care cei doi au reusit sa se accepte si sa se iubeasca neconditionat, asa cum sunt ei, si in care fiecare reuseste sa isi pastreze atat identitatea proprie (fara a fi inghitit sau sufocat de partener), cat si relatia”.

Insa cum putem ajunge la performanta de a avea o relatie de lunga durata implinita, in care ambii parteneri sa fie fericiti cu povestea de dragoste pe care o traiesc si, in acelasi timp, sa nu isi piarda personalitatea? Doi dintre prietenii mei sunt impreuna de 10 ani.

Din punctul meu de vedere, au ajuns la un nivel al intelegerii reciproce si al increderii care frizeaza incredibilul. Sunt de fiecare data placut surprinsa cand ii vad impreuna, pentru ca reprezinta, pentru mine, dovada ca poti fi la fel de indragostit de partenerul tau si dupa ani intregi.

Adina mi-a marturisit: „Ne-am cunoscut cand eram la liceu, in clasa a XI-a. Mircea a aparut in viata mea la momentul potrivit. Ne-am inteles din primele momente, aveam atatea pasiuni comune si puneam atat de mult suflet in discutiile noastre… Atunci, nici macar nu credeam ca voi intalni vreun baiat care sa se uite la mine, daramite care sa ma inteleaga atat de bine”.

Prietena mea a adaugat: „Au trecut anii si am ramas impreuna. Normal, am avut probleme, la fel ca orice alt cuplu, dar am reusit sa le rezolvam, pentru ca ne respectam foarte mult, avem incredere in noi si comunicam in permanenta, cu adevarat. Nu s-a schimbat nimic intre noi, il iubesc la fel de mult si chiar mai mult cu fiecare zi care trece. Incercam sa fim in continuare noi, asa cum eram atunci cand ne-am cunoscut. Si acum ma scoate in parc, la plimbare, imi face poze in fata unui copac inflorit sau imi cumpara o prajitura de la cofetarie”.

Compromisurile pot denatura relatia de cuplu

Nu cunosc multe cupluri care sa reziste foarte mult timp impreuna si care sa se simta atat de bine cu partenerul de viata, incat sa devina un lucru vizibil si pentru cei care ii inconjoara. Si, de asemenea, putine sunt relatiile in care nu intervin plictiseala, rutina sau compromisul.

Psihoterapeutul Andreea Raduta ne explica in ce masura compromisurile ar putea denatura sau diminua, in timp, relatia de cuplu: „Depinde cum definim compromisurile. Daca le definim drept o cale de mijloc, care implineste nevoile ambilor parteneri, in care fiecare renunta la ceva, dar si castiga ceva, atunci sunt acceptabile in relatia de cuplu. Nu este in regula insa si relatia se poate deteriora semnificativ, atunci cand unul dintre parteneri renunta in mod constant la el, la ceea ce isi doreste, spera, la valorile si nevoile sale profunde, doar de dragul celuilalt sau pentru a ramane in relatie”.

Specialistul a adaugat ca fiecare dintre parteneri trebuie sa aiba grija atat de relatia de cuplu, cat si de propria personalitate si propriile nevoi: „Este vital ca fiecare sa isi dezvolte armonios personalitatea, facand lucrurile care il implinesc, sa caute satisfactia si fericirea atat prin fortele proprii, cat si in cuplu. O persoana nemultumita de sine si de ceea ce a facut pe plan profesional, de exemplu, va aduce o mare parte din aceste nemultumiri si frustrari si in relatia de cuplu”.

Mihaela mi-a marturisit ca acesta este si motivul pentru care a fost pe punctul de a pierde relatia de peste sase ani pe care o are cu Sebastian: „Imi petreceam foarte mult timp la serviciu, munceam foarte mult, chiar si de acasa. Sebastian a incercat sa ma sustina, dar nu mai avea energie pentru asta. Eu imi abandonasem toate hobby-urile si aproape ca uitasem cum e sa fiu impreuna cu iubitul meu”.

Mihaela mi-a povestit apoi cum a rezolvat aceasta criza de cuplu: „Pana la urma, mi-am schimbat jobul si mi-am rearanjat prioritatile – relatia de cuplu si viitoarea mea familie reprezinta cele mai importante lucruri pentru mine si fac tot ceea ce imi sta in putinta pentru a-l tine pe Sebastian aproape de mine. Am incredere deplina in el si simplul gand ca ma intoc acasa este de ajuns sa ma linisteasca dupa o zi agitata la munca”.

Georgiana imi spune ca, si in relatia sa de cuplu, comunicarea este cheia rezolvarii tuturor problemelor: „Ne intelegem bine pentru ca semanam, avem cam aceleasi principii si din aceasta cauza nici nu exista prea mari divergente. Si, chiar daca exista mici probleme, nu le trecem cu vederea. De fiecare data spunem ce avem pe suflet, atunci, in clipa in care se intampla. In acest fel cred ca am invatat care sunt limitele fiecaruia dintre noi”.

Cum iti poti mentine relatia pe termen lung

Care sunt lucrurile pe care le au in comun cele trei povesti? Faptul ca partenerii se iubesc, au incredere unul in celalalt, se sprijina, se inteleg si pretuiesc momentele petrecute impreuna.

Psihoterapeutul Andreea Raduta declara ca, pentru a avea o relatie de cuplu implinita, comunicarea si intelegerea reciproca sunt vitale: „Iubirea are nevoie de grija si ocrotire, de asumare constienta a implicatiilor sale si de lupta. Daca privim iubirea ca pe un foc, este important ca ambii parteneri sa mentina focul viu, altminteri exista riscul stingerii acestuia si transformarii sale in cenusa”.

In plus, specialistul mentioneaza si cateva aspecte care pot ajuta la mentinerea romantismului in relatia de cuplu, pe termen lung:
– comunicarea si intelegerea reciproca: exprimarea starilor si a sentimentelor pozitive, dar si mai putin placute sau comode ce intervin intre cei doi;
– intelegerea si toleranta fata de nevoile partenerului de cuplu;
– bucuria de a fi impreuna, partenerii sa se poata privi cu uimire, ca si cum s-ar descoperi unul pe celalalt in fiecare zi;
– exprimarea tandretii, atat la nivel corporal, cat si verbal;
– micile gesturi zilnice, frumoase;
– respectul reciproc;
– o atitudine sanatoasa in relatie, fara a proiecta problemele proprii sau supararile asupra partenerului;
– fara reprosuri si invinuiri reciproce, atunci cand cuplul intampina dificultati;
– capacitatea de a ierta si de a transforma conflictele in ceva pozitiv.

Tags: atractie sexuala, cabinet psihoterapie Bucuresti, compromisuri in relatia de cuplu, comunicare si intelegere in cuplu, despartire de cel iubit, dragoste matura, dragoste pasionala, dragoste romantica, exprimarea tandretii, fericirea in cuplu, iertarea celuilalt, iubire neconditionata, iubirea are nevoie de ocrotire si grija, iubirea poate suferi transformari, prietenie in relatia de cuplu, psihoterapeut cuplu Bucuresti, relatie de cuplu de durata, reprosuri si invinuiri, respect, romantism in cuplu, satisfactie in cuplu, suferinta in cuplu, toleranta

Agresivitatea verbală dăunează copilului

Posted by adminalx | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat pe site-ul www.eva.ro, aprilie 2009 (http://www.eva.ro/psihologie/familia-ta/agresivitatea-verbala-dauneaza-copilului-articol-13164.html?pagina=1)

copil2

Imaginea de sine a copilului depinde, in primul rand, de adultii importanti din viata lui care il cresc: mama, tata, bunicii; de ceea ce ii spun acestia copilului si cum se comporta ei cu copilul. O imagine de sine pozitiva si stima de sine a copilului creeaza premisele transformarii sale intr-un adult echilibrat, fara probleme afective sau de relationare majore. Parintii sunt cei care interactioneaza cel mai mult cu copilul mic si au un rol covarsitor in formarea si dezvoltarea armonioasa a identitatii si personalitatii acestuia.

Copilul isi imita parintii, pe care ii ia ca model, si face ceea ce vede la parintii sai si nu ceea ce acestia ii spun ca este bine sau indicat sa faca. Daca in familia sa copilul intalneste agresivitate verbala sau fizica, el o va pune in joc, la randul sau, intr-un fel sau altul, fie ca auto-agresiune, fie ca agresare a altora.

Daca cel mic este respectat ca persoana de sine statatoare, nu este fortat sau agresat sa faca mereu voia adultului, este iubit si i se arata acest lucru prin imbratisari, mangaieri, cuvinte frumoase, iar limitele i se impun, dar cu caldura si blandete, el are sanse sa puna, la randul sau, in joc aceste comportamente pozitive si sa nu le dea bataie de cap parintilor sai.

Parintii ar putea sa isi priveasca mai des copiii ca si cum in acel moment i-ar descoperi si ar vedea cat de frumosi, buni si destepti sunt. Astfel, micile defecte ale copiilor ar fi dimensionate corect, fara a fi scoase in prim plan sau exacerbate de catre criticile parintesti.

Sa vedem care sunt cateva aspecte care tin de agresivitatea verbala a adultilor care se ocupa de cresterea copilului si care dauneaza clar acestuia: criticile, amenintarile, tipetele.

Criticile se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului

Daca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste in primul rand iubirea si aprecierea, micutul va deveni nemultumit de el insusi, „flamand afectiv”, va resimti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.

Sa luam ca exemplu ceea ce auzim frecvent in parcurile de joaca de la parintii sau bunicii unor copii de 2, 3, 4 sau 5 ani: „De ce esti rau/rea? Nu vezi ca baietelul e mic, de ce nu ii dai si lui jucaria ta?”, in situatia in care un copil mai mic cere sau ia jucaria celui putin mai mare decat el.

Cel mai bun mod prin care ii putem ajuta pe copiii nostri sa fie darnici este exemplul personal, si anume ori de cate ori si noi, ca parinti, suntem darnici cu cei din jurul nostru. Unui copil de 2, 3 sau 4 ani nu i se poate reprosa ca este rau daca nu imparte in mod automat jucariile sale. Poate vrea sa dea doar una dintre ele sau poate niciuna in acel moment, oricum ar fi, dorinta copilului trebuie respectata. Cand va fi pregatit sa ofere de buna voie o jucarie altui copil, va face acest lucru.

In schimb, cel mic este pedepsit verbal, i se spune ce este rau si, adesea, se cere prea mult de la el si prea repede. Sa ne punem in locul copilului si sa ne gandim daca noi, adultii, oferim neconditionat oricui ne-ar cere telefonul mobil sau masina personala sau alte bunuri care ne apartin. Si copilul are, ca si adultii, dreptul de a alege ce face cu ceea ce ii apartine.

Criticile verbale adresate copilului, de genul: „Esti rau”, „Esti egoist”, „Esti obraznic”, „Esti impiedicat”, „Esti mototol”, „Nu esti in stare sa…”, „Nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare” etc., se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.

Amenintarile incalca drepturile copilului

Amenintarile parintilor la adresa copiilor lor, de multe ori repetate pana la uzura, pun in joc o ecuatie a parintelui puternic, autoritar, care face regulile, fata de copilul care apare drept slab, supus, neajutorat. Oricum, cei mici se simt slabi in fata adultilor. Este important pentru ei sa fie tratati cu respect, intrucat au drepturi si sunt diferiti de parintii lor, fara a fi amenintati daca se abat de la regulile si calea trasata de parinti.

Amenintari frecvent intalnite sunt: „Te las singur”, „Te bat”, „Imi caut un copil mai cuminte”, „Nu mai vin sa te iau de la gradinita”, „Vine nenea cu sacul si te ia daca nu esti cuminte” etc.

Sa luam un caz real al unei fetite care era des amenintata de parinti: „Daca nu mananci, le dam toate jucariile tale altor copii”. Aceasta amenintare repetata a creat in mintea fetitei de 4 ani o adevarata teama de alti copii, pe care, cand ii vedea, fugea de ei, pentru ca se gandea, implicit, ca ii vor lua jucariile. A devenit izolata, nu vroia sa interactioneze cu alti copii, s-a adaptat foarte greu la gradinita, iar pofta de mancare bineinteles ca nu s-a imbunatatit. Tot parintii se mirau de comportamentul ei si o etichetau ca fiind „nesociabila” si „rea”.

Tipetele pot duce la perturbarea echilibrului emotional al copilului

E bine sa constientizam faptul ca atunci cand tipam la copiii nostri le facem un rau, deoarece ei nu stiu cum sa gestioneze agresivitatea si se incarca cu ea. O pot descarca tipand si ei, la randul lor, la adulti sau la alti copii sau o pot interioriza. Tipetele repetate asociate cu amenintari si jigniri pot duce la perturbari grave ale echilibrului emotional al copiilor sau la probleme psihosomatice (probleme digestive, cosmaruri, insomnii, enurezis etc.).

Ce atitudini ale parintilor favorizeaza dezvoltarea armonioasa a personalitatii copilului

Agresivitatea verbala a parintilor poate duce, in timp, la scaderea stimei de sine a copilului, care se simte neiubit, nedemn, fara valoare si singur.

Aceasta agresiune verbala a copilului lasa urme. Ea poate fi traita de micut fie interiorizand-o, iar copilul devine auto-agresiv (de exemplu, trist, fara pofta de viata, singuratic, deprimat), fie exprimand agresivitatea, la randul sau, in exterior: poate vorbi urat sau ii poate lovi pe colegii de gradinita sau tovarasii de joaca din parcuri.

Atitudinile recomandate pentru crearea unei identitati de sine pozitive si sanatoase a copilului:

acceptarea copiilor asa cum sunt, si cu bune, si cu mici rele, cu blandete si toleranta din partea parintilor, este o cheie a sanatatii psihice si a echilibrului emotional al micutilor;
micile defecte sau comportamente ale copiilor, neagreate de parinti, nu trebuie exacerbate si nu este cazul sa umbreasca partile bune ale acestora. Comportamentele nedorite se pot schimba in timp, daca parintii ii acorda ragaz micutului si au rabdare cu acesta, intrucat copilul isi doreste sa isi multumeasca parintii si sa fie apreciat de acestia;
exprimarea sentimentelor pozitive fata de copil, atat verbal, cat si non-verbal, prin mangaieri, zambete, imbratisari, poate face minuni si il ajuta mult pe cel mic;
impunerea unor limite este un lucru bun, in conditiile in care copilului i se explica, ferm si cu blandete, de ce nu are voie sa faca anumite lucruri si care ar fi consecintele daca, totusi, le va face;
cand parintii se simt rau din punct de vedere psihic, au trecut prin anumite tensiuni, conflicte, sunt demoralizati sau furiosi, este mai bine sa astepte sa fie calmi inainte sa interactioneze cu copilul, sau daca problemele ii depasesc sau ii coplesesc, sa ceara ajutorul unui psihoterapeut.

psihoterapeut Andreea Răduţă

Tags: acceptarea copiilor, agresivitate fizica fata de copil, agresivitate verbala fata de copil, amenintarea copilului, cabinet psihoterapie Bucuresti, cand tipam la copii, cosmaruri copii, criticarea copilului, defecte copii, drepturile copilului, imaginea de sine a copilului, insomnii copii, nevoile copilului, parintii ca model pentru copii, pedepsire copii, probleme digestive copii, Psiholog copii Bucuresti

Roadele lucrului cu tine însuţi

Posted by adminalx | Filed under Articole, DEZVOLTARE PERSONALA SI AUTOCUNOASTERE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat in Revista de psihoterapie experentiala (SPER), editia speciala, iunie 2002

orange

O parte dintre liceenii confruntati cu probleme existentiale apeleaza din ce in ce mai mult la cabinetele de consiliere psihologica din liceele lor. Ei au inceput sa valorizeze importanta discutiei cu un specialist, care da dovada de obiectivitate, nu ii critica, nu le da sfaturi gratuite, ci ii ajuta pas cu pas sa isi descopere si apoi sa isi valorifice propriile resurse.

Este si cazul Alinei, adolescenta aflata intr-un moment de confuzie si debusolare, care o determina sa solicite consiliere psihologica. Punctele nevralgice din viata acestei tinere sunt reprezentate de pendularea intre doi poli: cel al narcisismului, corelat cu inchiderea in sine, respingerea lumii exterioare, sentimentul de autosuficienta si superioritate si polul subaprecierii, asociat cu lipsa increderii in sine, perfectionismul negativ si compararea permanenta cu performantele altor persoane. Date fiind aceste trairi puternice si contradictorii, Alina resimte tensiuni si lipsa armoniei in relatia sa cu lumea si trece printr-un blocaj actional, fiindu-i teama sa exploreze realitatea, noul, necunoscutul. Aceasta atitudine pasiva, defensiva, este intim legata de fenomenul proiectiei, frecvent manifestat la ea, care duce la raporturi inautentice cu sine insasi si cu realitatea.

Alina are insa o mare disponibilitate de a lucra cu sine si da dovada de entuziasm, implicandu-se profund in exercitiul metaforic propus. La sfarsitul celei de-a doua sedinte de consiliere, am rugat-o sa aduca data viitoare un obiect ales de ea, care sa ii reprezinte calitatile personale.

Voi reda mai jos, sub forma de dialoguri, intreaga sedinta de consiliere, iar pentru urmarirea pas cu pas a acesteia, am impartit ulterior exercitiul in patru secvente intitulate: „Eu”, „Lumea”, „Eu si lumea”, „Ce am aflat astazi?”.

1.„Eu”
T: Alina, care este obiectul ales de tine, ce iti reprezinta calitatile?
A: Am adus o clepsidra (o scoate din buzunar) care imi place foarte mult. Mi-a fost facuta cadou de o prietena foarte buna (zambeste si o priveste admirativ).
T: Spune-mi tot ce iti place la ea.
A: In primul rand culorile ei: portocaliu, gen apusul de soare si mov, care sunt vesele si optimiste si ma reprezinta pe mine.
T: Foarte bine. Ce altceva imi mai poti spune despre ea?
A: Imi place foarte mult forma ei, in exterior parca ar fi doua inimioare unite ce imbraca clepsidra. Si eu sunt o persoana afectuoasa, iar cand ma atasez de cineva, am un sentiment intr-adevar puternic. Nu-mi place sa fiu indiferenta.
T: Am inteles. O alta calitate a clepsidrei?
A: Am uitat ceva foarte interesant in legatura cu ea: lumineaza noaptea, e fosforescenta. Are o calitate nebanuita. Eu, abia atunci cand am o problema ma mobilizez, devin puternica si luminez precum clepsidra. In rest, cand e zi si nu am probleme, ma consider cam fricoasa.
T: Interesant. Acum este zi. Poti sa faci ceva cu clepsidra ta astfel incat sa fie fosforescenta?
A: Nu stiu, nu cred. Ea numai noaptea lumineaza. Ia incearca sa gasesti acum o solutie.
A: A, da (se lumineaza la fata)…O pun in interiorul gecii si devine fosforescenta.
Aceasta schimbare a cadrului de referinta este binevenita. Alina constientizeaza care sunt resursele ei si ca poate dispune oricand de ele, nu doar atunci cand are probleme.
T: Ce iti mai place la ea?
A: Este frumoasa, armonioasa si atragatoare ca aspect. Eu sunt o persoana care plac in general oamenilor din jur.
T: Altceva, ar mai fi?
A: Imi place nisipul din interiorul clepsidrei care curge, este in miscare. Si eu sunt destul de dinamica, uneori chiar schimbatoare in relatiile cu cei din jur si mi-e cam ciuda. Dar nu mi-ar place ca nisipul sa stea pe loc. E bine ca se misca, ca nu e impietrit.
T: Clepsidra ta este foarte frumoasa, dar forma de opt sau de doua inimioare in care este incastrata, pare sa o tina inchisa, prizoniera. Ce parere ai?
A: Ea este frumoasa si nu are nevoie sa iasa afara. Este mai frumoasa decat alte obiecte din jurul ei.
Acesta prima secventa a explorarii are drept scop intarirea eului, prin constientizarea resurselor si calitatilor personale.

2. „Lumea”
T: Acum am sa te rog sa te uiti in jurul tau in acesta camera si sa alegi un obiect, caruia sa-i gasesti calitatile si rolul sau.
A: (Se uita pierduta in jur si revine cu privirea la clepsidra, ca la un element familiar, salvator) Mi-e foarte greu sa ma decid asupra unuia. Nu stiu ce sa aleg.
T: Vrei sa iti numesc eu un obiect?
A: Da, mi-ar fi mai usor.
T: Bine. Ce imi poti spune despre scaunul de langa tine?
A: Scaunul? (se incrunta). Nu seamana deloc cu clepsidra mea. E sobru, rigid, serios, cu forme regulate.
T: Are calitati?
A: Da, este util si confortabil cand stai pe el.
T: Acum alege, te rog, alt obiect si vorbeste-mi despre el.
A: Biblioteca…are si ea forme geometrice, cu unghiuri drepte, pare cam batoasa, dar ii dau farmec cartile multe de pe rafturi.
T: Bine, poti sa treci mai departe.
A: Clanta de la usa (o priveste indelung si se arata emotionata si apoi entuziasmata). Pai, e un obiect destul de important, dar nimeni nu isi da seama de valoarea lui. Nu m-am gandit niciodata la o clanta. Cand ma uit la ea, ma simt emotionata pentru ca ma gandesc la oamenii care au putut intra si iesi din aceasta camera. Clepsidra mea seamna cu o inspiratie, iar clanta cu o expiratie, cu o deschidere. Clepsidra parca e sufocata, deoarece e captiva in acea forma inchisa si nu pare sa aiba vreo sansa sa iasa de acolo. (are un insight si e emotionata)
T: Tocmai ai constientizat ce calitati are clanta. Exploreaza te rog spatiul din jur in continuare.
A: Cuierul. Este elegant, imi da senzatia de sprijin, de ajutor, dar este si el destul de rigid si de intepenit in locul acela. Este util cand iti pui hainele in el.
T: Da, alt obiect?
A: (Isi plimba privirea prin camera, se uita lung la ghiveciul cu o planta verde, curgatoare, apoi se opreste asupra fotoliului) Fotoliul. Este atragator, are forme curbe, armonioase, este cald, imi place mai mult decat scaunul. Stai mai confortabil in el.
T: Bine. Acum spune-mi te rog, ceva si despre floarea la care am vazut ca te-ai uitat mai devreme.
A: Dar nu este un obiect, este ceva viu.
T: Cu atat mai bine.
A: (O priveste stanjenita si usor intristata) Imi place ca este vie, impunatoare si pare gata sa infloreasca. Are multa personalitate. Este mult mai frumoasa si mai importanta decat clepsidra mea. Ma simt coplesita.
A doua secventa a explorarii are drept scop observarea si perceperea realitatii externe asa cum este ea, avand loc decentrarea de pe propria persoana si implicit, o largire a granitelor eului.

3. „Eu si lumea”
T:Acum, am sa te rog sa pui clepsidra in relatie cu fiecare dintre obiectele pe care mi le-ai descris mai sus.
A: Este prea greu. Cum adica sa le pun in relatie?
T: Incearca sa ii gasesti clepsidrei un loc in raport cu fiecare obiect ales de tine.
A: Pai, sa vedem..(Are dificultati in a se misca in spatiul din camera, sta cu clepsidra in mana si nu stie ce sa faca)
T: Poti sa te misti prin camera atunci cand pui clepsidra in relatie cu aceste obiecte. (Incurajare pentru a facilita si participarea corporala)
A: (Pune clepsidra pe scaun si o priveste) Este frumoasa, ii sta bine acolo si face un contrast cromatic placut. (rasufla usurata)
T: Mai departe…
A: (Aseaza clepsidra pe biblioteca, pe un raft al ei si exclama incantata) Imi place mult cum le sta impreuna. Chiar sunt in armonie si se pun in valoare una pe alta.
T: Foarte bine. Urmatorul obiect, care ar fi?
A (Se deplaseaza prin camera, aseaza clepsidra pe clanta si o tine cu mana sa nu cada) Chiar daca sta mai greu aici, totusi am reusit sa o asez.
T: Acum pune clepsidra in relatie cu cuierul, te rog.
A: (Incearca mai multe variante si o aseaza la baza cuierului) Nu o vad stand in alta parte. Cred ca noaptea ar lumina frumos.
T: Da, vezi acum ce a mai ramas.
A: Ah, planta (are reale ezitari, se uita indelung la planta si nu stie ce sa faca)! Nu cred ca am unde sa pun cepsidra langa planta. Nu are loc, pur si simplu!
T: Ia incearca totusi sa o pui undeva.
A: (O aseaza in spatele plantei, in ghiveci). Dar aici nici nu se vede clepsidra, exclama ea dezamagita.
T: Vezi unde o poti aseza astfel incat sa fii multumita.
A: (Cu miscari stangace si ezitanta, incearca sa o puna in mijlocul plantei) Dar am sa rup floarea asa, nu pot sa fac asa ceva.
T: Mai cauta atunci.
A; (Cu fata crispata si vadit incurcata) As pune-o in ghiveci, pe pamant, in fata florii, dar cred ca se va murdari.
T: Poti sa experimentezi si vei vedea ce se intampla.
A: (Pune clepsidra in fata frunzelor lungi, curgatoare ale plantei) Acum clepsidra parca ar fi o floare portocalie, exotica a plantei. Ah, ce frumos ii sta! E ca un boboc. Dar cand va inflori planta, clepsidra mea nu va mai avea ce sa caute aici. Va fi pur si simplu umbrita de floarea adevarata.
A treia secventa a explorarii vizeaza trecerea de la observarea pasiva a realitatii, la actiunea concreta asupra ei. Prin relationarea uneori dificila cu ceea ce se afla in jur, se reduce teama de tot ceea ce este nou, necunoscut, diferit de propria persoana. Alina descopera singura modalitatea de a se relationa nuantat cu lumea, in functiile de caracteristicile obiectelor din jur si de propriile trairi pe care are sansa sa le exploreze acum.

4. „Ce am aflat astazi”
T: Alina, cum te simti acum?
A: Ma simt foarte bine si sunt plina de lucrurile noi pe care le-am aflat.
T: La ce anume te referi?
A: Clepsidra mea se simte mult mai bine de cand interactioneaza cu fiecare obiect in parte. Nu se mai simte izolata si intra in armonie cu ce este in jurul ei. Abia acum imi dau seama ca au fost multe persoane din jurul meu care au incercat sa se apropie de mine, dar eu nu le-am dat nici o sansa si le-am respins, doar pentru ca nu erau ca mine sau nu semanau cu clepsidra mea.
T: Care dintre obiectele alese de tine reprezinta oamenii pe care nu ii vedeai pana acum, dar care sunt importanti si au calitatile lor?
A: Ei sunt reprezentati de obiectele care mi-au placut cel mai mult: fotoliul si cuierul.
T: Ce poti sa imi spui despre oamenii de care te temeai, pe care ii considerai superiori?
A: Floarea ii reprezinta cel mai bine.
Aceste ultime intrebari au ca scop retragerea proiectiilor initiale.
T: Ce simti acum, la sfarsitul explorarii?
A: Simt ca mi-am gasit locul printre cei din jur, chiar daca mi-a fost greu sa ajung aici. Si cred ca este doar inceputul. E ca si cum mi-a cazut un val de pe ochi, nu ma mai tem si vad totul intr-o lumina noua, care arata lucrurile asa cum sunt ele de fapt.
Ultima secventa vizeaza analiza exercitiului metaforic desfasurat, putand avea loc asocieri valoroase cu planul vietii reale. Alina constientizeaza patternurile de comportament anterioare, isi descopera proiectiile si are ocazia sa le retraga. Ea constientizeaza care sunt castigurile personale obtinute in urma exercitiului si care este locul propriei persoane printre locurile si oamenii din jur.

La sfarsitul acestei explorari, Alina poarta aceasta lumina pe chip, ca si cum clepsidra sa ar deveni fosforescenta pe timp de zi. A depasit blocajele corporale traite in timpul exercitiului si s-a simtit mult mai bine cand a trecut de la centrarea pe sine (clepsidra) la observarea realitatii din jur (obiectele din camera) si apoi la interactiunea cu aceste obiecte. Relationand clepsidra (eul) cu obiectele din jur (realitatea obiectiva), ea a construit singura relatii nuantate si adecvate cu lumea. Spune ca si-a gasit locul, pentru ca a descoperit ca nu mai este izolata sau in conflict cu lumea, putand trai in armonie cu ceea ce o inconjoara. Alina a putut realiza toate acestea prin deblocarea resurselor personale.

psihoterapeut Andreea Răduţă-Petrescu

Tags: adolescenti, autocunoastere, cabinet psihologic Bucuresti, calitati personale, conflict cu lumea, deblocare resurse personale, dezvoltare personala, izolarea de lume, liceeni, probleme adolescenti, relatia cu ceilalti, resurse personale, sa fii in armonie cu lumea

Oglinda spartă

Posted by adminalx | Filed under Articole, DEZVOLTARE PERSONALA SI AUTOCUNOASTERE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat in Revista de psihoterapie experentiala (SPER), editia speciala, iunie 2002

Ati observat vreodata cum aratati daca va priviti intr-o oglinda sparta? Dintr-un punct al oglinzii pornesc niste raze care delimiteaza tot atatea cioburi. Daca te privesti intr-o oglinda sparta, arati intr-adevar hidos si iti e greu sa te recunosti. Si in popor se spune ca o oglinda sparta aduce ghinion.

Mihaela este o fata de 17 ani, inalta, frumoasa, cultivata si desteapta. Oricine o cunoaste si este obiectiv este de acord ca intruneste aceste calitati. Ochii ei sunt insa tristi, iar fata si corpul incordate la prima noastra intalnire. Din tot ceea ce imi spune explicit, dar si implicit, simbolic (privirea, gesturile) imi dau seama ca aceasta adolescenta se priveste intr-o oglinda sparta. O oglinda ce nu o reflecta deloc asa cum este ea de fapt.

Demersul terapeutic urmareste sa o ajute sa isi descopere resursele si potentialul momentan blocate, pentru a-si putea vedea adevaratul chip si nu cel reflectat stramb de o oglinda sparta.

Mihaela este timida, se inroseste foarte des in situatii obisnuite de viata si se rusineaza de acest „defect” cum il numeste ea. Aceasta frica permanenta ca se va inrosi se impleteste cu alte aspecte care duc la o veritabila fobie sociala– teama de a vorbi in public, teama ce apare atunci cand este privita, teama ca se va rade de ea sau ca va fi criticata, teama de a raspunde la ore (chiar daca stie raspunsul foarte bine). Mai apare si teama de situatii noi, intrucat nu stie cum sa actioneze.
Este perfectionista si excesiv de rationala, are o gandire de tip „trebuie” ce apare adesea in exprimarea curenta, isi planifica excesiv timpul si activitatile si nu se simte capabila din cauza acestor lucruri sa se relaxeze si sa se bucure de viata.

„Daca cineva ma suna sa ne intalnim peste 5 minute, eu imi planific si cele 5 minute”, imi spune ea consternata. Spontaneitatea sa reprimata profund se exprima totusi cu obstinatie prin inrosiri repetate, care vorbesc despre acel lucru tulburator din viata ei pe care nu il poate controla si pentru care a solicitat ajutor psihologic.

Inrosirea, fobia sociala si gandirea de tip „trebuie” sunt acompaniate in cazul sau de o gama larga de ganduri negative si distuctive care duc la un adevarat blocaj actional si la stari depresive asociate. In plus, este dependenta afectiv atat de prietenul ei cu 10 ani mai mare care o domina, cat si de parerea si aprecierea persoanelor din jur extrem de importante pentru ea. Imaginea proasta de sine este accentuata de faptul ca in familie este destul de des criticata, nu este lasata sa isi spuna parerea, fiind tratata ca un copil. Comunicarea dintre membrii familiei este destul de slaba.

Observatiile clinice sunt intarite prin date psihodiagnostice obtinute in urma aplicarii testelor DAP, Koch si Luscher. Astfel, in testul DAP, atat fata cat si baiatul pe care i-a desenat nu au corp. A desenat doua capete mari, plasate in centrul paginii, cu un zambet incordat gen ranjet si cu o fata crispata. Este, prin urmare, extrem de preocupata de imaginea de sine, de Mihaela din oglinda, si are relatiile sociale, perceptia corporalitatii si a impulsurilor blocate. In testul Luscher, disconfortul sau senzorial este explicat si de respingerea maroului, iar controlul excesiv si o anumita inflexibilitate se exprima prin faptul ca a doua selectie a culorilor este identica cu selectia initiala. Nesiguranta sa si ascunderea in spatele aparentelor in relatiile sociale sunt reprezentate in testul Koch prin copacul sau desenat care are forma unui plop, cu ramuri subtiri invelite de o coroana sub forma de balon lunguiet.

Tinand cont de toate aceste date, planul terapeutic adecvat include mai multe strategii: exercitii destinate intaririi eului, secventa de terapie RET pentru combaterea gandurilor negative, abordarea metaforica a simptomului inrosirii, joc de rol, exprimarea prin desen. In plus, la recomandarea de a desfasura o activitate motrica pentru a-i facilita exprimarea corporala si deblocarea spontaneitatii, ea alege dansul pe care incepe sa il practice cu mare placere.

Pentru intarirea eului, Mihaela isi identifica 10 calitati pe care apoi le exemplifica sau le argumenteaza. Exercitiul i se pare foarte dificil la inceput, intrucat nu isi gaseste nici o calitate. Printr-o abordare suportiva si ferma a acestei rezistente, ea duce la capat exercitiul. Tot pentru intarirea eului, trecem impreuna in revista succesele ei personale si ne axam pe starea afectiva asociata acestora.

Terapia RET vizeaza inlocuirea gandurilor negative si irationale ce apar in situatii obisnuite de viata cu ganduri pozitive alternative. Exemple date de ea: „La ora de geografie profesorul vrea sa ne intrebe ceva si se uita la mine. Mi-e tare frica. Daca o sa ma intrebe ceva, ce o sa ii raspund? Eu nu stiu geografie prea bine. Dar nimeni nu le stie pe toate. Am sa ii spun ce imi vine in cap. De fapt, cred ca stiu raspunsul.” Sau: „ La ora de engleza trebuie sa imi spun parerea in fata clasei in legatura cu ceva. Vai, …toata lumea se uita la mine, imi analizeaza fiecare cuvant si or sa ma critice daca gresesc. De fapt, nimeni nu are timp sa imi critice mie fiecare cuvant sau gest, au alte lucruri mai bune de facut.” La o petrecere: „ Ah, …nu sunt cea mai frumoasa fata de aici. Dar nici nu e nevoie sa fiu cea mai frumoasa. Prietenul meu ma place pe mine cel mai mult. Este imposibil sa fiu mereu prima si este chiar obositor. Cine ma place, ma place asa cum sunt”.

In privinta inrosirii, schimbam cadrul de referinta: „ Ma inrosesc iar. Toti vor observa si vor rade de mine. Este groaznic si nu ma pot suporta” spune ea initial, dupa care descopera ca te poti inrosi si atunci cand esti furios, situatie in care cei din jur se pot teme de tine. Sau te mai inrosesti iarna sau dupa ce faci sport si ai o mina sanatoasa, radioasa. Si copiii sunt rozalii in obraji si este ceva placut. Cand te inrosesti, fata este insufletita, ochii ies mai mult in evidenta si baietii pot observa cu placere asta. In urma acestui exercitiu, Mihaela tot se mai inroseste, dar nu mai acorda o importanta exagerata acestui lucru si se inroseste tot mai rar.

Realizam impreuna si un joc de rol: ea este la o petrecere si se teme foarte tare. O persoana necunoscuta se uita la ea si apoi i se adreseaza. Este o situatie noua care o sperie, nu stie cum sa reactioneze. Exersam diverse dialoguri posibile si treptat temerea sa dispare. Isi da seama ca anticiparea negativa a unei situatii este de fapt mult mai stresanta decat situatia in sine.

Ultima tehnica vizeaza exprimarea metaforica prin desen a unei probleme. Mihaela se simte foarte prost intr-un grup de persoane de varsta ei si joaca de obicei unul dintre cele doua roluri: fie este in centrul atentiei grupului, dar se inroseste, este tensionata si nu se simte bine, fie este undeva la margine unde nimeni nu o baga in seama si sufera. Ii propun sa reprezinte prin doua desene aceste doua scenarii, iar printr-un al treilea desen sa gaseasca o solutie cat mai confortabila pentru ea in grup, solutie diferita de primele doua. Desenele aduse sunt urmate de o relaxare si de o destindere autentice. Mihaela pare a fi o alta persoana. In al treilea desen, ea nu este nici in centrul grupului, nici la marginea sa. Oamenii desenati formeaza un cerc, dar nu se mai afla nimeni in centrul sau. Fiecare persoana vorbeste cu persoana de langa ea sau de vis-a- vis, nimeni nu monopolizeaza atentia tuturor si nimeni nu este marginalizat.
Mihaela din desen are o figura radioasa si multumita. Poate la fel de impacata ca atunci cand imi spune ca s-a surprins cu uimire fredonand o melodie prin casa.

psihoterapeut Andreea Răduţă-Petrescu

Tags: a fi in centrul atentiei, adolescenta, cabinet psihoterapie Bucuresti, calitati personale, combaterea gandurilor negative, dependenta emotionala, descoperire resurse personale, fobie sociala, frica de a te inrosi, ganduri negative, incordare corporala, inrosire, intarirea eului, oglinda sparta ghinion, perfectionism, plan terapeutic, rusine, strategii terapeutice, teama ca se va rade de tine, teama ca vei fi criticat, teama cand esti privit, teama de a vorbi in public, teama de situatii noi, timiditate

Soacra cu trei nurori, mai mult decât o simplă poveste

Posted by adminalx | Filed under Articole, FAMILIE, COPII, RELATII DE FAMILIE, Psihologie si psihoterapie

Articol publicat in revista Cheiron, nr 2 , iunie 2009

Ideea acestui articol s-a nascut in timp ce ascultam o noua tirada pasionala din sirul intamplarilor de viata adevarate avand ca protagoniste nurorile si soacrele. Fara sa vreau, mi-am amintit de povestea savuroasa a lui Ion Creanga si am inceput sa o vad intr-o noua lumina, pe care nu o percepusem inainte. Cred ca „Soacra cu trei nurori” este o poveste care abordeaza mai mult experienta umbrei ca arhetip si maniera in care o face este deosebit de interesanta si de incitanta. Voi dezvolta in articolul de fata relatia dintre povestea „ Soacra cu trei nurori”, arhetipul umbrei, situatii concrete din viata reala unde se pun in joc comportamente asemanatoare celor din poveste si posibile directii de transformare a acestor conflicte in experiente si comportamente pozitive (prin asumarea umbrei).

Se stie ca basmele reprezinta expresia cea mai pura si mai simpla a proceselor psihice inconstiente. Ele reprezinta arhetipurile in forma lor cea mai simpla, nuda si concisa. Dupa ani indelungati de cercetare in domeniul basmului, Marie-Louise von Franz a ajuns la concluzia ca toate basmele se straduiesc sa descrie unul si acelasi factor psihic: ceea ce C.G. Jung numeste Sinele, care este totalitatea psihica a unui individ si de asemenea, centrul reglator al inconstientului colectiv. Diversele basme ofera imagini aproximative asupra diferitelor faze ale experimentarii Sinelui. Astfel, unele basme au de-a face mai mult cu stadiile de inceput, cu experienta umbrei si ofera doar o scurta schita a ceea ce urmeaza mai tarziu. Alte basme accentueaza experienta animusului si a animei si a imagourilor materne si respectiv, paterne din spatele lor.Altele subliniaza motivul comorii inaccesibile sau imposibil de obtinut si experienta centrului.

„Soacra cu trei nurori” face parte din povestile care abordeaza mai mult experienta umbrei ca arhetip. Voi prezenta pe scurt continutul povestii in cele ce urmeaza.

Ce fel de femeie este soacra din povestea „Soacra cu trei nurori” de Ion Creanga? Aflam despre ea ca : „avea trei feciori nalti ca niste brazi” si „pentru a nu razleti feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case alature” si de atunci „lua hotarare nestramutata a tinea feciorii si viitoarele nurori pe langa sine, in casa batraneasca”.

Cand feciorului cel mare ii vine vremea de insuratoare, „baba, simtind asta umbla val vartej sa-i gaseasca mireasa” si gasi o fata „nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa”. Aflam ca „ feciorul nu iesi din hotararea lui maica-sa”. La fel proceda mama cu baiatul cel mijlociu, alegandu-i o mireasa dupa placul ei.

Baba le puse pe nurori la treaba, ea dormea noaptea si ele munceau si ziua si noaptea, speriate de „ochiul din ceafa” al babei care credeau ca le vede oriunde. De mancare aveau „ceapa cu mamaliga”.

Situatia se schimba cand feciorul cel mic, „intr-o dimineata ii si aduce mamei o nora pe cuptoriu”. Nora cea mica era tanara si isteata asa cum aflam din poveste.
Le convinge si pe cumnatele ei sa se ospateze bine noaptea in loc sa lucreze, le atrage de partea ei si „de atunci nurorile n-au mai avut zi buna in casa cu baba”. Mai mult chiar, „soacra rodea in nurori cum roade cariul in lemn”.

Atunci nora cea mica le propune si le convinge pe cumnate sa „scape de harca de baba”. Ele intra in casa babei si „luara pe baba de par, si-o izbira cu capul de pereti pana i-l dogira”. Nora cea mica „tranteste baba in mijlocul casei si o framanta cu picioarele, apoi ii scoate limba afara, i-o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si piperiu”. In urma acestor fapte, baba „ cazu la pat bolnava de moarte”.

Tot nora cea mica planuieste ce sa le spuna barbatilor lor care vin acasa despre mama lor : „mamuca nu face bine, are de gand sa ne lase, sarmana”.
Cand baba incearca sa le spuna prin semne baietilor ei cum a fost batuta si imbolnavita de nurori, nora cea mica le talmaci vointa mamei lor :”biata mamuca ne lasa cu limba de moarte ca fratele cel mare sa ieie locul si casa dinspre rasarit, cel mijlociu cea dinspre apus, iara noi ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca”.

Apoi baba muri, iar „ nurorile, despletite, o boceau de vuia satul”.

Care este oare conditia psihologica a personajelor din poveste?
Soacra cu trei nurori este inflationata de arhetipul marii mame negative.
Arhetipul marii mame in latura sa conservativa are doua aspecte, unul pozitiv si unul negativ. Aspectul pozitiv al arhetipul marii mame: ea este cea care da viata, hraneste, isi protejeaza copiii, mama fiind un continator si un adapost. Imagini arhetipale sunt: zeita ca vas, ca mama, ca mama-pamant fertil, Gea. Aspectul negativ al arhetipul marii mame: mama care isi leaga copiii de ea si nu le permite acestora sa devina independenti, sa se dezvolte si sa isi traiasca propria viata, caci a contine inseamna a constrange si a incarcera. Mai mult, mama negativa isi doreste dependenta, ascultare si supunere din partea copiilor, ba chiar ar dori sa traiasca viata copiilor in locul lor, luand decizii in locul lor. In mitologeme apare ca zeita „mancatoare de copii”, Gorgona pietrificatoare, leul sau vulturul.

Statueta zeita Gea

Statueta Batrana Gorgona (Roma)

Soacra din poveste are acest aspect constrangator, ea mai face doua case si isi propune ca feciorii si viitoarele nurori sa ii tina astfel pe langa sine. Mai mult, ea are autoritatea necesara pentru a alege partenerele de viata ale primilor doi baieti si apoi le determina pe nurori sa traiasca asa cum isi dorea ea.

Baiatul cel mare si cu cel mijlociu sunt prinsi la nivelul eului intr-un complex matern extrem de puternic, ei sunt baietii mamei, se comporta ca niste copii care, desi au ajuns la varsta insuratorii nu sunt independenti si autonomi din punct de vedere afectiv. Anima lor nu este treaza, ei nu traiesc o poveste de dragoste care i-ar fi putut transforma si conecta la sinele lor profund, ci sunt sub robia unei mame tiranice. Si in viata reala intalnim barbati care inca traiesc sub fusta mamei, desi sunt insurati sau au chiar si copii. Acesti barbati iau decizii nu impreuna cu sotiile lor ci alaturi de mamele lor pe care nu vor sa le dezamageasca, carora le povestesc viata si dificultatile lor, de care asculta inca aidoma unor copii. Mezinul pare sa aiba insa o anumita autonomie, alegandu-si sotia frumoasa si isteata, dupa placul sau.
Povestea este extrem de interesanta mai ales prin jocul si rolul nurorilor. Daca la inceput ele sunt prezentate ca victime, muncite din greu si hranite prost de o soacra dominanta, in finalul povestii devin sadice si mai apoi criminale.

Pentru ca soacra lor este rea si abuziva, orice comportament al lor are justificare. Conflictul dintre soacra si nurori se aprinde, soacra se poarta extrem de urat cu ele, iar nurorile pun la cale razbunarea: bataia pana la omorarea soacrei si impartirea bunurilor acesteia intre ele dupa moartea ei.

Nurorile nu discuta deschis cu soacra lor despre ceea ce se intampla, nu discuta cu sotii lor despre asuprirea lor, nu cer ajutorul sotilor sau al altcuiva, nu incearca sa plece de acasa daca le era atat de rau acolo, nu fac nimic pentru a se salva din situatie. Ele raman in casa soacrei, contaminandu-se de tot ceea ce li se intampla rau, amplificand starea de rau printr-o razbunare.

Si in „ Cenusareasa” eroina principala este exploatata de catre mama si surorile vitrege, dar ea merge la bal si se indragosteste, pentru a fi in final salvata de print. Animusul ei se trezeste si intrerupe relatia eului cu complexul matern negativ in care era prins. In finalul povestii, Cenusareasa pleaca cu printul la castel si nu se razbuna pe mama ei vitrega.

In „Alba ca zapada”, mama vitrega a eroinei incearca in repetate randuri sa ii ia viata acesteia, dar e salvata de pitici si apoi trezita la viata printr-un sarut de catre print (animusul ei). Alba ca zapada nu vrea sa se razbune, iar mama vitrega pe care a invitat-o la nunta ei plezneste de ciuda.

Iata doua povesti cunoscute in care fetele se indragostesc, intra in relatie cu animusul lor si au loc transformari pozitive si nu nutresc ganduri de razbunare sau moarte fata de mamele vitrege. Nurorile din „Soacra cu trei nurori” sunt in fond la fel ca soacra lor, ba chiar mai rau, intrucat soacra nu le-a batut si nici nu a incercat sa le ia viata. Ele devin stapanite de umbra colectiva, de aspectul demonic al acesteia si comit crima. Oricine ucide se ucide in primul rand pe sine, isi ucide propriul suflet.

Nurorile din poveste cred despre ele ca sunt bune si sunt nedreptatite de comportamentul soacrei si pot face orice pentru a scapa din aceasta situatie, ele practic isi proiecteaza propria umbra pe care nu o asuma la nivelul constiintei.
In viata de zi cu zi, noi oamenii adeseori dam vina pe altii pentru faptele noastre, pentru propria rautate, intoleranta, sete de razbunare. Uneori un stimul cat de mic poate fi suficient ca sa explodam.

Umbra, asa cum o defineste C.G. Jung este „ ceea ce un individ nu vrea sa fie”. Umbra include toate trasaturile neplacute pe care individul vrea sa le ascunda, ca latura inferioara, primitiva si lipsita de valoare, ca latura intunecata a omului.

Umbra

umbre

Umbra unui cuplu pe nisip

Datorita faptului ca umbra este un arhetip, continuturile ei sunt puternice, insotite de afect, sunt obsedante, posesive, autonome: pe scurt, capabile sa tulbure si sa ia in stapanire eul cel mai riguros ordonat. Umbra se manifesta prin proiectii puternice irationale, pozitive sau negative asupra persoanelor apropiate. Prin aceasta, Jung a dat o explicatie convingatoare nu numai antipatiilor personale, ci si cruzimilor si persecutiilor colective din vremurile noastre.

In conceptia lui Jung, omul trebuie sa gaseasca o modalitate de a trai cu latura sa intunecata; de fapt sanantatea sa mentala si fizica depinde adesea de aceasta. Cu cat suntem mai putini constienti de umbra noastra, cu atat ea dobandeste mai multa putere si este mai periculoasa si mai capabila sa copleseasca tot restul personalitatii.

Ce se intampla in viata noastra obisnuita si reala de exista inca atatea conflicte intre soacre/socri si nurori/gineri? Oare nu cumva umbra uneia sau celeilalte dintre parti sau a ambelor parti este cea care nefiind asumata ne domina relatiile?

Care ar fi cateva posibile motive care fac ca relatiile dintre soacre/socri si nurori/gineri sa fie tensionate sau chiar explozive?

Iata cateva motive sau ipoteze privind relatiile tensionate sau distructive dintre soacre/socri si nurori/gineri la care m-am gandit in timp ce ascultam in viata reala intamplari asemnatoare celor din povestea lui Ion Creanga „Soacra cu trei nurori”:
• Are loc o ingustare a constiintei fiecarei parti, astfel fiecare parte (soacra/ socru si respectiv nora/ginere) poate crede ca ea este cea care are dreptate si ca aceasta dreptate este absoluta si se victimizeaza sau se incranceneaza in incercarea de a isi dovedi nevinovatia si dreptatea.
• Oricare dintre parti (soacra/ socru sau respectiv nora/ginere) poate proiecta pe cealalta parte propria umbra neasumata de constiinta. Altul devine rau, iar eu sunt bun, nevinovat, am dreptate.
• Este posibil ca partile sa nu stie inca cum sa se relationeze cu o persoana dificila in mod creativ: punand limite ferme si sanatoase, dar fara a fi agresivi sau a rupe brutal relatia. Sa nu uitam ca orice ranchiuna si orice razbunare ne incarca cu energie negativa, facandu-ne noua insine rau in primul rand.
• Posesivitatea si gelozia, fie a parintilor care vor sa fie ascultati de copii chiar atunci cand copiii lor au crescut si au familia lor, fie a copiilor care fiind intr-o relatie de cuplu doresc sa isi indeparteze partenerul de parintii sai pentru a le apartine doar lor. Dar orice gelozie ascunde in fond o lipsa de dragoste.
• Lisa unei comunicari si confruntari reale,autentice si deschise, cu rol tranformativ a gandurilor si sentimentelor traite, in care fiecare sa isi afirme pozitia proprie, incercand sa respecte si parerea celuilalt. In locul comunicarii si confruntarii apare barfa, care tradeaza o lipsa de curaj si de asumare a propriei pozitii in fata celui care ne-a suparat cu ceva.
• Incapacitatea de a intelege empatic ca oamenii sunt foarte diferiti unii de ceilalti si ca ei nu actioneaza conform asteptarilor si dorintelor noastre egocentrice, ci conform propriei lor personalitati.
• Lipsa unei maturitati si a unui echilibru afectiv, lipsa care ne poate pozitiona in relatii cand in postura si conditia de copil mic (facem ce ni se spune si ce se asteapta de la noi fara sa ne confruntam), cand in pozitia autoritara si dictatoriala (ceilalti trebuie sa ne asculte pentru ca noi stim ce e mai bine pentru ei si avem dreptate).

Sa ne asumam umbra inseamna sa nu cadem in greselile facute de soacra sau de nurorile din povestea amintita mai sus. E important sa incepem sa realizam ca tot ceea ce nu merge in viata este in noi insine. Doar cand vom invata sa ne abordam propria umbra vom face ceva valoros pentru aceasta lume. Orice persoana dificila poate fi totodata un prilej de transformare si evolutie spirituala pentru noi, intrucat ne provoaca sa ne depasim limitele.

Nora cea mica nu a inteles de pilda ca si ea ii semana destul de bine soacrei sale, fiind vicleana, alegand pentru sotul ei si pentru cumnatele si cumnatii ei asa cum si soacra vroia sa le aleaga baietilor tovarasele de viata, fiind manipulativa, prefacuta, agresiva pana la a lua viata soacrei sale. Ea practic isi intrece soacra in rautate, devenind stapanita de umbra colectiva ce o impinge catre razbunare si crima.

In loc sa aratam cu degetul spre altii spunand : „ ei fac asta, ei gresesc, ei trebuie contracarati”, putem intelege ca ceea ce ne enerveaza sau ne „agata” la ceilalti sunt de fapt parti din noi insine pe care nu le recunoastem in ruptul capului ca fiind ale noastre si atat timp cat vor functiona si vor exista in noi fara sa ni le asumam, ne pot face mai mult rau decat bine.

Partea buna este ca umbra poate fi abordata in psihoterapie, caci a analiza umbra inseamna a-i suspenda puterea coercitiva. Odata cu aducerea umbrei in constiinta in cadul psihoterapiei, recapatam si foarte multa energie, energie pe care o utilizam inainte pentru a ascunde si a pazi cu strasnicie partile pe care le consideram „rele” si „nedorite” din noi insine. De asemenea, descoperim si valentele pozitive a ceea ce consideram ca rau sau gresit in noi insine. Astfel, prin intergrarea umbrei in constiinta devenim intregi.

Inchei cu un citat din Jung pe care il consider semnificativ pentru tema discutata:
„ Prefer sa fiu intreg, decat bun”.

psihoterapeut Andreea Răduţă

BIBLIOGRAFIE

Ford, Debbie, „Partea intunecata a cautatorilor de lumina”, Ed. For You, 2001

Hyde, Maggie, McGuiness, Michael, „Cate ceva despre Jung”, Ed. Curtea Veche, 1999

Franz, Marie-Louise, „Fairy Tales”, Spring Publications, USA, 1970

Samuels, Andrew, Shorter B., Plaut F.,”Dictionar critic al psihologiei analitice jungiene”, Humanitas, Bucuresti, 2005

Minulescu, Mihaela, „ Fundamentele psihologiei analitice”, Note de curs, 2006

Tags: a fi sub fusta mamei, autoritate soacra, baiatul mamei, cabinet psihologic Bucuresti, cand dam vina pe altii, complex matern, conflicte soacra-nora, cum sa relationezi cu o persoana dificila, dependenta de mama, gelozie soacra, intoleranta, latura intunecata a omului, mama negativa, mama pozitiva, rautate, razbunarea nurorilor, relatia cu nora, relatia cu soacra, sanatate psihica, sete de razbunare, umbra

Este posibil ca eu sa am cancer?

Da. Tocmai am aflat ca am cancer.

Ce imi ramane de facut?

Ce este util pentru mine intr-o astfel de situatie?

Psihoterapia este un suport psiho-emotional indubitabil in cazul pacientului oncologic

Pacientii oncologici care urmeaza un proces de psihoterapie Jungiana pot avea ca beneficii:

Vindecarea fizica poate fi facilitata de vindecarea problemei emotionale

Terapia prin „jocul cu nisip” – metoda Jungiana sandplay

In ce consta terapia sandplay sau „jocul cu nisip”?

Care este efectul terapiei sandplay sau al „jocului cu nisip”?

Află de la psihoterapeutul Andreea Răduță care sunt cele mai bune soluţii pentru a-ţi reveni după ce ai încheiat o relaţie de durată!

Gânduri negative după o despărțire:

Soluții care ne ajută să ne putem reveni mai ușor după o despărțire:

„Sunetul linistii”- articol aparut in Decat o Revista, nr 15, Primavara 2014

O incursiune in colorata lume a sunetului alb

De Laura Onita

Cu toţii ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi alături de partenerii noştri, să nu suferim şi să avem o relaţie cât mai bună pe termen lung.

Cum să te eliberezi de trecut?

Moartea sau „marea trecere“ este un fenomen natural, despre care putini adulti pot vorbi deschis, cu calm si acceptare. Un subiect ce nu mai trebuie sa fie tabu sau confuz, ci tratat corect, cu beneficii atat pentru parinte, cat si pentru copil. Psihologul Andreea Raduta detaliaza.

„Cuvintele nu sunt suficiente pentru a hrani o relatie…”

„Suntem responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla”

Categorii

Arhivă

Legături externe

Administrare